Purtăm măşti deşi ştiu şi ştim ce ascundem. Eu n-am uitat un singur cuvânt, nici măcar un gest şi dinainte de asta, nu mai ştiu nimic. Parcă nici n-am fost, sau n-am trăit sau...cine mai ştie.
Poate că atunci când îmi privesc reflexia, văd numai ce ai făcut tu din ea, văd ceva acolo unde nu era nimic şi unde nici nu credeam că o să fie. Să privesc dincolo de tine mi-e imposibil. Nu ştiu să fac asta şi nici nu vreau să ştiu.
Am atâtea de spus şi în mintea mea ideile se reformulează continuu, căci de la asta nu mă pot abţine. E ca un scenariu pe care eu, regizorul, ştiu că s-ar putea să nu-l pun vreodată în scenă. Dar asta nu mă face să mă opresc din a anima răspunsuri la care aştept veşnic întrebări.
Uneori, poate că trebuie să uit de ceea ce e real şi ceea ce nu poate fi. Dar cum să uit oare cuvintele pe care n-am să ţi le pot spune vreodată? Cum să uit ceea ce simt când totul se transpune în cuvinte şi în imagini pe care îmi e greu să le alung?
Ce final insipid... asta pentru că nu-i un final cu adevărat. Nu vreau şi nu pot să cunosc un astfel de final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu