Doare al naibii de tare. Doare şi eu nu pot decât să simt căci gândurile nu mi le mai aud şi nu mai ştiu ce e cu mine, ce a fost şi ce ar putea fi. Toată ura pentru propria mea persoană s-a strâns încetul cu încetul pentru ca în cele din urmă să mă doboare. DA, mă urăsc şi ura asta mă paralizează. Îmi urlă-n întunericul din minte doar acele veşnice vorbe prin care involuntar îmi realizez eterna autodistrugere. Şi ştii ce e cel mai rău? Faptul că nu mă pot opri, sau faptul că salvarea e la câteva cuvinte distanţă şi totuşi n-o pot atinge. Pentru că mi-e frică sau pentru că nu ştiu ce îmi mai e, dar un singur lucru îl ştiu şi nu sunt sigură că vreau să-l ştiu, că mai presus de toate, am nevoie de tine. Poate că nici aerul nu-mi întreţine existenţa aşa cum o faci tu. Şi nu merit, nu merit nimic, nici măcar asta. Îmi merit soarta şi merit durerea, chinul şi gustul ăsta amar.
Nu mai am nici răspunsuri şi nici afirmaţii, căci de una singură nu mai sunt capabilă să le generez...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu