Prea multe "eu". Şi toate suntem reale.

  Am impresia că nu mai sunt eu. Că m-am pierdut şi mă pierd încontinuu. Am pierdut întunericul din mine, întuneric care a existat, trebuie să fi existat. Am nevoie să îmi spună cineva că a existat şi că eram ceva şi înainte de asta, înainte de toată schimbarea asta care s-a petrecut insesizabil, care a topit tot ce era sinistru în mine.
  Am nevoie să vorbesc mult şi să povestesc o sută şi o mie de chestii aiurea, doar să vorbesc. Şi sunt destui oameni cu care vreau să vorbesc şi nu pot pentru că eu nu caut pe nimeni pentru că oricâte s-ar schimba nimic nu va putea clinti din loc timiditatea mea şi frica de respingere. Nu, nu mai vreau să fiu singură şi să-mi aud gândurile care sunt grozav de zgomotoase, care îmi pisează mărunt nervii şi care îmi distrug buna dispoziţie. Vreau prea multe. Simt prea multe. Şi-mi e frică de mine, iar mi-e frică să nu stric totul, să nu pierd totul. Mi-e frică de trecut şi de faptul că cineva din mine îl tot invocă. Ce ciudat vorbesc, parcă ar fi mai multe "eu", parcă aş fi vreodată inconştientă în acţiuni şi în toate, dar stai, uneori chiar sunt.
  Mi-e frică de visele mele care mă ameţesc şi care mă fac să fiu totuşi tare fericită. Mi-e frică să fiu fericită, mi-e frică, mi-e frică de aproape tot.
  Scriu atât de mult în ultimul timp şi nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce simt nevoia să mă eliberez, să exteriorizez tot, să spun tot ce am de spus şi tot ce am ţinut în mine atâta timp. Dar problema e, vrea cineva să asculte? Vrea cineva să mă cunoască şi să mă audă? Eu nu sunt aşa. Cândva îmi doream să mă ascund şi să îmi neg toate gândurile, să neg tot.
 Am impresia că nu mai sunt eu.