Mi-e întotdeauna puţin greu să scriu în astfel de momente. Pentru că e ca şi cum aş scoate cuvinte de acolo unde nu e nimic şi probabil că mă mint singură din nou. Dacă vreau, pot aprinde tot, pot să simt. Dar nu cred că vreau şi nu cred că ştiu ce e înăuntrul meu acum. Simt un gol, acelaşi gol dintotdeauna. Şi ştiu că e probabil să nu-l pot umple vreodată căci realizez că aspir spre lucruri fanteziste la care nu pot ajunge. Nu ştiu dacă scriu despre tine acum pentru că te simt prea departe. Nu ştiu despre ce scriu şi cred că doar mi-e dor de ceva, de acel ceva pe care nu îl pot defini. Mi-e dor de acel tu pe care l-a plăsmuit mintea mea. Mi-e dor să fiu eu. Aş vrea doar să mă cunosc, dar mi-e imposibil. Nu ştiu cine sunt şi ce vreau, poate că recunosc o singură dorinţă concretă din toate câte sunt de fapt.
Sunt incompletă, cum am fost mereu. Şi n-are sens, în momentul de faţă nu are sens nimic, nici să mă mişc din locul ăsta în care stau veşnic şi nu fac nimic. Vreau...naiba ştie ce mai vreau şi la naiba cu ce vreau eu. Nu simt nimic, nimic, nimic, şi nu, nu e deloc grozav şi poate nici nu e bine. Dar nu-mi pasă, acum nu-mi pasă de nimic. Nu vreau să mai aud ce gândesc pentru că sunt din nou prea multe întrebări pe care mi le adresez.
E linişte. Însă în mine vocile strigă şi nu le pot acoperi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu