E minunat atunci când te simţi împlinit şi când câteva lucruri mărunte îţi aduc puţină fericire. E minunat atunci când tu te urăşti şi persoane prea puţin cunoscute îţi spun câteva cuvinte frumoase. Acelea sunt momente în care uiţi puţin de dispreţul pe care ţi-l adresezi şi te simţi bine în sfârşit. Acelea sunt momente în care te întrebi, pe cine să crezi, te gândeşti dacă meriţi cu adevărat tot ce îţi provoci, toată ura şi desconsiderarea.
Totodată, gravitez între două stări opuse şi asta e întotdeauna ceva neplăcut. Căci o urmă de dezamăgire este şi asta nu pot să o neg şi nu pot înţelege. În primul rând nu mă înţeleg pe mine şi nu înţeleg de ce atunci când inima îmi dictează să fac ceva, frica de respingere mă ţintuieşte locului. Uneori nu mai înţeleg nimic şi îmi spun că nu mai caut rezolvări şi răspunsuri şi mai ştiu eu ce dar ca întotdeauna sfârşesc prin a pune sute de semne de întrebare şi lansez din nou o serie de "de ce-uri".
Nu, nu înţeleg ce s-a întâmplat şi unde să-mi găsesc vină. Nu ştiu ce vrei să fiu şi eu nu pot fi. Nu ştiu de ce vreau să fiu ceea ce ai tu nevoie. Nu-ţi pot spune niciodată nimic oricâte cuvinte, priviri şi zâmbete am schimba.
Habar-nam dacă asta-i o zi bună. Poate că până la urmă trebuie să mă prefac că e, sau pot să mă autoconving că e, dar cui îi pasă într-un sfârşit? Mă întreb veşnic dacă prinde cineva vreun sens dintre cuvintele după care mă ascund...probabil cea mai pronunţată dintre întrebările pe care mi le adresez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu