Acum înţeleg. Înţeleg totul şi mă simt ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi plin de vise încâlcite. Ce ar mai putea fi de spus când totul e deja pierdut? E dureros când te amăgeşti, când oamenii îţi demonstrează că de fapt nu-i cunoşti şi că nu te-au lăsat niciodată să o faci.
Nimic nu s-a schimbat de fapt, nimic nu e altfel în mine. Ştiu doar că o să cad din nou acolo de unde m-am ridicat cât de cât anul acesta. N-am nimic de oferit şi m-am resemnat şi am acceptat ceea ce sunt. Dar întotdeauna o să doară să fiu doar eu cu mine singură, între aceşti patru pereţi, când ştiu că era cândva altfel.
Nu ştiu, nu ştiu de unde să-mi adun putere şi ce să fac. Nu ştiu ce mi se întâmplă şi unde am greşit atât. De fapt, cred că am greşit sperând că merit. Da, asta era.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu