Nu mi-am cerut dreptul la existenţă vreodată căci nu-l merit. Existenţa mea se contopeşte cu sensul amărăciunii. Pot să plâng toată noaptea aceasta şi pot să implor să mi se ia dreptul pe care nu l-am cerut şi totuşi, mâine tot am să mă trezesc, va trebui să fac aceiaşi paşi şi să traversez aceleaşi drumuri nesfârşite spre ceva...acel ceva ce nu există.
Poate că mă puteţi vedea dar toţi priviţi prin mine. Puteţi să vedeţi un zâmbet, puteţi auzi câteva vorbe şi totuşi toate acestea se concretizează în nimic pentru că eu nu sunt ceva ce poate fi cunoscut vreodată în totalitate.
Cer existenţei să-mi lase măcar durerea, pe ea să nu mi-o ia. Căci ea e veşnic lângă mine şi ea mă păstrează în limitele acceptabile ale normalului. Ea e mereu acolo să-mi reamintească să nu mă opresc, căci se pare că sunt tot vie. Şi apoi...în viaţă sau nu, nu ştiu încă diferenţa şi nu ştiu de mi-ar păsa dacă aş cunoaşte-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu