Epuizare

  Probabil că scriu ca să scap de gânduri. Scriu ca să le alung deşi nu mai pot scrie cum scriam candva, poate că nici nu am putut vreodată să scriu cu adevărat, poate că n-am pierdut nimic, n-am avut nimic vreodată. Trebuie să încetez să mai spun: "am pierdut", e o afirmaţie invalidă, dat fiind faptul că ceva concret, palpabil nu am deţinut.
  Realizez că am avut câteva dorinţe. Nu multe, căci niciodată nu mi-am permis să aspir spre prea mult. Şi oricât mi-am dorit şi am luptat, visele uneori n-au cum să devină realitate, datorită circumstanţelor prea puţin favorabile presupun. Aşa că acum nu îmi mai doresc nimic, nu mai sper la nimic. Nu mai vreau să simt absolut nimic, să fiu ca o stană de piatră, rece şi inexpresivă. Sentimentele nu îmi sunt de folos căci orice clipă de bucurie, o plătesc dublu, în durere şi lacrimi. O să încetez să mai simt multe lucruri căci ştiu că pot să o fac, şi ştiu că dacă le păstrez în suflet nu are nici un rost. Trebuie să-mi pun din nou interdicţii.

Mi se închid ochii de oboseală. Dar gândurile nu mă vor lăsa să dorm.

Vechi concluzii

  Doare. Ura doare. Te sfărâmă încet şi atunci când eşti conştient de tot, e cu mult mai rău. Nimic nu are atâta putere de distrugere ca ura pentru propria persoană. E ca şi cum te lupţi cu tine, ca şi cum te-ai lupta cu un duşman. Şi de cele mai multe ori inamicul e mai puternic, mult mai puternic şi prin asta mă refer la reflexia distorsionată pe care trebuie să o priveşti mereu, fie că vrei sau nu. Noţiunea de voinţă sau de putere, se evaporă oarecum. Căci nu poţi să vrei sau să decizi şi acesta e lucrul pe care nu vrea lumea să îl înţeleagă.
  Am repetat aceleaşi greşeli şi ce-i mai rău e că sunt sigură că nu mă voi opri aici. Am nevoie de lacrimi dar n-am de unde să le scot, şi am obosit, am obosit atât de tare şi tot ce pot să simt e lupta dintre durerea psihică şi durerile fizice.
  Poate că până la urmă asta e. Până la urmă unii oameni nu pot fi bine, nu au dreptul acesta. Acesta e sfârşitul pe care nu-l acceptă oricine, dar e probabil singura variantă posibilă.

I could really use a wish right now

  N-am mai scris de ceva timp şi sunt convinsă că nici acum nu pot s-o fac cu adevărat. Dar mi-e dor să-mi las aici gândurile ştiind că peste ceva timp o să le recitesc şi o să resimt poate totul.

  O să fac cumva şi o să îngrop tot ce doare şi tot ce-mi sfâşie sufletul şi o să pot să mă bucur de lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Şi o să păstrez fericirea asta nouă şi incredibil de puternică şi toate sentimentele astea ce până acum mi-au fost inaccesibile. Nu ştiu exact ce mi se întâmplă şi cum să pun asta în cuvinte, dar cele mai puternice emoţii presupun că nu se pot transpune în vorbe. Vreau doar să ştiu că nu e o iluzie totul şi că n-am să pierd asta. Vreau să ştiu că am tot dreptul din lume să simt ceea ce simt. Şi asta e tot ce pot spune pentru că alte gânduri sunt prea complexe ca să le pot sintetiza.

Cale spre absolut

Am auzit iubirea într-un scârţâit stingher de glas
Am simţit liniştea, mai dură decât umerii lui Atlas
Şi-n amărăciunea asta ce mă aruncă în pustiu
Am tot sperat că însăşi viaţa o să se-ndure
Că până la urmă, nicicând nu-i prea târziu.

Şi dac-aduni bucăţi de suflet, pe-al tău să îl poţi umple
De ce nu rupi şi din al meu? Căci tot ce fac e să tot fug,
Să umblu după voci ce nu vor să m-asculte.

Am auzit iubirea şoptind prin câteva cuvinte
Ce s-au scurs rapid şi m-au strigat,
M-au dus din hăul negru în ape liniştite
În gânduri mute...iubirea m-a lăsat.

Risipă de gânduri

  N-am mai auzit ca cineva să plângă pentru că nu ştie ce vrea. Sau pentru că îşi doreşte ceva ce nu ştie ce e. Sau teama asta, până la urmă de ce? Cum să-ţi fie frică de ceva şi să nu ştii de ce îţi e frică? Cum să-ţi fie dor de ceva, când n-ai de ce să îţi fie dor? Nu ştiu. Şi mai presus de toate nu înţeleg. De ce e liniştea asta atât de dureroasă când nu sunt motive, nu sunt...când nu e nimic, nimic, nimic. 

  Sunt ultimele gânduri ale mele din seara aceasta. Căci altele nu mai am, şi golul asta e întotdeauna infinit, şi probabil imposibil de umplut. Aş vrea doar să pot să nu mai repet la nesfârşit acelaşi lucru, să nu mai fie totul deja spus...aş vrea...nu se ştie ce aş vrea.

Intensităţi neaşteptate

  E ciudat când persoana mea reuşeşte să mă surprindă, e deosebit de ciudat chiar dacă nu mă cunosc în totalitate. E şi mai ciudat când simt lucruri pe care mi-am interzis să le simt dar care totuşi mi-au invadat sufletul fără să mă întrebe şi pe mine dacă sunt de acord. Intensitatea e cea care mă şochează, care îmi face inima şi corpul să tremure incontrolabil. Nu ştiu cum am permis asta dar uneori e înfiorător, şi nu într-un sens rău. Simt un risc puternic deja asumat oarecum în mod inconştient. Cred că la mijloc se află acel ceva pe care îl caut de mult, doar cred. Incertitudine, de mult nu mi-a mai trecut prin gând această noţiune. E dulce şi amară dar s-ar putea să ardă totul în calea ei atunci când va dispărea.
 Whatever, I think that I am not good enough for this kind of feeling. End of story (?)