...

 

Câteodată recitesc capitole din trecut. Capitole consemnate pe fugă, pe care le-am scris cu gândul că aş vrea să mi le amintesc mereu. În seara asta am decis să caut şi să găsesc tot dorul pe care l-am îngropat de atâtea luni de zile. E încă viu, după încercări repetate de a-l sufoca, e slab şi zdrobit, dar încă acolo. Mi-e atât de dor de prietenia aceea şi de sentimentele mele, atât de puternice, atât de adevărate. Au fost singurele clipe în care am simţit că trăiesc şi în acelaşi timp, singurele scurte momente în care am gustat adevărata fericire.
  Am recitit cuvinte pe care le-am scris cu mâna tremurându-mi de emoţie şi frică dusă până la extaz. Cuvinte scrise atunci când câteva minciuni frumoase s-au jucat în voie cu naivitatea şi dorinţa mea de a iubi.
  N-am găsit cuvinte despre momentul în care am întors capul şi m-am străduit să nu îţi întâlnesc privirea, să nu simt nimic. Nu am vrut să-mi amintesc şi n-am consemnat nimic. Dar e cel mai frumos lucru trist pe care mi-l pot aminti. Cea mai frumoasă iluzie dintre toate.

Siguranţă de sticlă

   Îmi vreau doar sufletul înapoi.
   Vreau să pot să simt şi să trăiesc.
   Sunt moartă. Un om ce nu poate decât să îşi târască corpul prin praf şi inerţie. Zâmbesc şi râd şi asta e tot ce pot să fac. Să simulez viaţa, să mă prefac în fel şi chip, căci orice alt drum a fost de mult astupat de ei, de mine, de noi toţi.
   Sunt un blestem viu ce-şi plimbă extensia vizibilă în puţinele zile nesfârşite pe care le mai poate vedea. Nu pot să iubesc fără să distrug şi nimeni n-ar iubi personificarea infernului. Nici o fiinţă reală nu-şi va îndrepta privirea către haos când în direcţia opusă e armonia şi lumina.
   Nu aveam nevoie de atâta putere psihică inumană. Aveam nevoie să simt în continuare, durere, spaimă, orice numai să simt, orice să ştiu că sunt încă vie.
   Singurul avantaj când nu mai ai nimic e că nu îţi mai poate nimeni lua nimic. Am găsit siguranţă în ceva măcar.

Rug

 Sunt încă aici şi tot ce îmi doresc e să pot scrie câteva rânduri, în care să repet la din nou totul. Abia îmi pot mişca degetele amorţite de continuitatea nimicului, de lipsa sentimentelor şi de sfârşeala dată de rătăcire. Nu ştiu ce fac aici şi nici nu am habar încotro mă îndrept. Tot ce ştiu e că aş distruge fără să clipesc pe oricine mi s-ar aşeza în cale. Ce cale? Nu am ştiut niciodată.
  N-am nevoie de fericire, viaţă sau de suflet, căci acesta a pierit de mult şi a lăsat în urmă doar golul din piept. Nu mai vreau să doară căci nu e nimic care să mai poată susţine aşa ceva. Să nu existe oare un sfârşit în toate? Poate că aceasta e perfecţiunea pe care am căutat-o mereu, aceasta e superioritatea mult visată.
  În fericire e inferioritate şi stagnare. În durere e infinit, nemărginire şi mai presus de toate, întuneric, rugul aprins al perfecţiunii.

Altă treaptă din sfârşit

  Am învățat că dimineața trebuie să mă ridic din pat, şi să alung instantaneu imaginile coşmarurilor ce m-au biciuit toată noaptea. Am acceptat că durerea din piept nu e decât dovada că sunt încă vie, la fel şi sângele pe care îl făceam să curgă pentru a vedea viață acolo unde suflase incomplet moartea. Am văzut că ei nu sunt şi nu au fost şi nici eu n-am fost nimic. Şi aşa, insesizabil, ca un robot programat să execute, m-am ridicat din pat şi într-o bună zi, lacrimile nu au mai curs, orice scânteie s-a stins şi asta a fost. Am cerut acceptarea şi toleranța şi în acea secundă orice poartă s-a închis şi am plecat. N-am vrut să mai spun "îmi pare rău". Aşa că am spus "la revedere".

Alegeri

 Nu am ales eu asta, n-am avut parte de dreptul la alegere căci în astfel de situaţii, nimeni nu ajunge in stadiul în care să aleagă. Nu alegi să fii sănătos sau nu. Nu alegi o boală, ea te alege pe tine. Însă, cei ce nu au astfel de ghinion aleg. Aleg să plece şi să te lase singur în întuneric şi durere atunci când devine prea greu. Ei... fug, dispar şi se amestecă printre restul lumii. Mai devreme sau mai târziu, devine prea dificil şi bineînţeles că se merge pe calea uşoară. Nimeni nu îşi doreşte să ducă o povară după el, nu când sunt atâtea şi atâtea lucruri importante.
 Nu vreau asta. Locul meu e în altă parte, iar eticheta asta pe care o port în spate e din ce în ce mai apăsătoare. Ştiu ceea ce sunt şi nu o ştiu doar eu. Înafară de asta nu mai ştiu nimic.