am vrut să mă bucur

de mult n-au mai curs cuvinte 

de și mai mult nu le-am mai simțit povara

și urletul stins, dorința de eliberare

pietrificată între două ziduri

ale aceleiași dureri. 

nu știu dacă pot să mă bucur

pentru ceva ce credeam a fi mort

pierdut pentru totdeauna 

sau să jelesc pentru ceea ce afund cu amândouă mâinile 

pentru singurul egoism pe care l-am putut aduna

pentru mine, pentru prima oară. 

am să mă bucur

de pierdere, de plecare

de sfârșit

de uitare. 

mi s-a părut că vorbesc mereu despre vreo vâlvătaie
ce cuprinde cu rapiditate butoaie de catran
că prea des cuvintele erau despre fiori poetizați
respingător de aproape de tot ce am pretins că urăsc mai tare.

acum știu că se poate să nu mă mai cunosc
se poate să găsesc din ce în ce mai des
rușini și vini imaginare

pedepsele altora, mereu luate cu mine

ispășite în cea mai adâncă solitudine. 

n-am vorbit vreodată despre vreo vâlvătaie 

înainte să se stingă

despre oameni, bucurii, iubiri

până ce n-au mai fost. 

mi-ai lăsat somnul fără vise
numai din când în când 
se mai perindă printre ele sunete
și cât de ciudat e să visezi sunete
sau poate sunt doar scăpări ale minții mele

care nicidecum nu se luptă,
să ierte, să regrete, să recunoască. 
mi-am amintit cum suna
respirația ta întretăiată
chiar înainte să îți ștergi lacrimile
pe care ți le prindeam în palmă.
mi-am amintit că niciuna nu avea să-mi aparțină
pentru că eu, noi
existam în realități separate.