Deviaţii efemere

E inutil să mai rostesc vreun cuvânt. Nu că aş fi făcut-o vreodată cu adevărat. Şi nu că aş putea să o fac vreodată.  M-am obişnuit să iubesc necondiţionat şi iraţional entităţi şi noţiuni de care îmi e frică...atât de frică.

Mi-e frică de tăcere. Mi-e groază de ea. Dar o iubesc căci îmi păstrează incertitudinea asta vie şi odată cu ea...mă păstrează şi pe mine în viaţă. Tăcerea asta... se plăteşte. Eu o plătesc în fiecare secundă, la fiecare pas pe care îl fac, în fiecare gură de aer pe care o respir doar că acum...o resimt mai puternic decât oricând.

Dacă totul e o iluzie?  Dacă toate aceste conjuncturi, circumstanţe şi contexte sunt doar plăsmuiri fantasmagorice, sau idei eterogene ale raţiunii mele pierdute?

Aşa că mai bine mă opresc. Mă opresc din a mai pune întrebări, din a mai căuta răspunsuri, corespondenţe sau justificări.

Aş vrea să mă pot uita în ochii tăi. Dar am uitat să îţi spun că ăsta e lucrul de care îmi e cel mai frică. Aşa că prefer să privesc viziuni şi reflecţii care în esenţă...sunt doar utopii insuficiente, definiţii dureroase ale imperfecţiunii...