Vise-gânduri-sentimente

  E frig. Dar nu îmi pasă căci am aşteptat frigul atâta timp...mi-era dor...dar stai, mie mereu mi-e dor de ceva sau cineva sau nu ştiu...

  Aveam aşa multe de spus, mereu am multe de spus. Dar brusc, în mintea mea s-au stins toate ideile. Gândesc prea mult la fel cum simt. Şi dacă n-aş mai gândi atât şi doar aş simţi? Nu ştiu. Dar în seara asta nu vreau să mai pun întrebări şi să caut răspunsuri. În seara asta doar visez... visez la imposibil şi dincolo de el.

  Şi ce voi face acum? Voi scrie despre aceleaşi lucruri. Pentru că orice aş face gândurile mele merg veşnic într-o singura direcţie, înspre aceleaşi cuvinte şi zâmbete. 

Lipseşte ceva? Da. Întotdeauna lipseşte ceva, o parte care în funcţie de stare e mai mult sau mai puţin semnificativă. M-am obişnuit să arunc un "nu ştiu" ca un copil mic şi naiv dar nu e aşa. Ştiu şi mereu am ştiut dar n-am s-o spun poate...niciodată. 
  Oricât am încercat mai mult nu pot exterioriza...mi-am pierdut capacitatea asta. De fapt n-am avut-o niciodată. Întotdeauna mai am multe de spus dar...presupun că pentru moment e suficient...

?

Iubire ?

Ea n-o s-o spună niciodată. Ea poate doar să simtă.
A refuzat prea mult ideea existenţei unui astfel de sentiment. Spunea că n-o să creadă în iubire. Că oricum nu o merită. A izolat-o într-un colţ de suflet, mai rece ca gheaţa.
Acum, ea nu mai vrea să trăiască aşa, ea nu mai crede în idealurile şi limitele realităţii. Ea iubeşte acum. Şi visează. Visează mereu pentru că asta e tot ce are, nişte vise şi o mână de cuvinte de care îi e frică şi pe care le adoră.
Îşi va pierde veşnic cuvintele între vise şi speranţe, între abisul fricii şi al tăcerii. Dar le va găsi întotdeauna, pentru că pe malul celălalt... e el. Şi asta e tot ce ştie şi singurul lucru de care îi mai pasă.

Cuvintele sunt azi absente

Lacrimi cu gust de cenuşă

 Mi-e dor de vise şi închipuiri şi mai presus de tot, mi-e dor de tine. Mi-e dor să pot să dorm, mi-e dor să zâmbesc, mi-e dor să nu mă doară, mi-e dor să nu-mi fie frică. E totul în zadar, dar mint căci totul merită. Ştiu. Ce ştiu ? Prea multe, şi nu e posibil să spun tot ceea ce ştiu să spun tot ceea ce simt pentru ca nu e timp, nu mai e timp pentru asta.
  Oamenii fug de mine. Mă descoperă şi apoi fug pentru că aşa e natura umană, fuge de ceea ce nu îşi poate explica. Şi sunt acelaşi om pe care nimeni nu-l observă, căruia aproape nimeni nu-i sesizează prezenţa. Eu ştiu asta. Eu ştiu că locul meu nu e aici şi nu va fi vreodată. Eu ştiu că fără să vrea, lumea mă minte atunci când îmi spune că toate acestea sunt provizorii. Şi paradoxal eu depind de lumea asta care nu mai are nimic în comun cu mine. Pentru că singură, nu exist. Nu exist aproape niciodată, existenţa mea e vag conturată între tine şi nimic. Aşa că renunţ sau mai bine spus mint că renunţ deşi sunt conştientă că întotdeauna o să-mi calc pe mândrie, pe frică şi pe nesiguranţă ca să ce, până la urmă ?
  Niciodată nu spun tot ce e de spus, din lipsă de cuvinte, energie, chef, sau speranţă că mai are vreun rost. De aceea dau aerul că prelungesc la nesfârşit o poveste insipidă, fără acţiune sau personaje. N-am să contrazic decât ultimul element care e mai real decât orice altceva şi de care mă agăţ în fiecare clipă a vieţii mele. Nici n-am avut intenţia să scriu despre toate astea, n-am avut intenţia nici măcar să le mai gândesc. Dar sunt acolo, sunt reale şi de aceea am decis să nu le mai ascund. Ce stupid, ascunse, ne-ascunse, efectul e tot acelaşi căci nimănui nu-i pasă. Nu-i pasă cui aş vrea să-i pese.

Am aşteptat

Am aşteptat să fie noapte. Să nu mai văd lumina, să nu mai simt căldura, să fie linişte.

Am aşteptat ceea ce aştept mereu. Dar n-are sens...nimic nu mai are sens. 

Fericire, teamă şi timp

  Nu m-am priceput niciodată să păstrez în preajma mea fericirea. Poate pentru că niciodată nu era ceva palpabil sau probabil pentru că nu o sesizam cu adevărat. Oamenii pot fi fericiţi şi fără motive, nu-i aşa ? Da, sigur că pot dar presupun că nu mai e nevoie să spun că pentru mine lipsa motivelor duce inevitabil şi la lipsa sentimentului ăstuia pe care îl cunosc prea puţin. Şi e perfect aşa, oricât de mult m-aş contrazice şi i-aş contrazice şi pe alţii. E perfect pentru că eu îl asociez de ceva timp cu o emoţie mai complexă, mai ramificată.
  Îmi aduc aminte cum mi-am interzis atâta timp să simt, mi-am interzis tot, mi-am spus că nu merit. Acum merit ? Nu ştiu, nu-mi mai pasă, asta o să mi-o spui tu cândva, dacă o să am curaj să te întreb. Oh, ştiu că n-o să am. Eu nu am vreodată curaj. Ce fac...ei bine nu ştiu cum să numesc asta, o fac pentru că mi-e dor, mi-e mult prea dor şi eu nu mai sunt cum eram odată, nu mai pot nega şi bloca sentimente şi stări şi nici nu mai vreau pentru că n-ar avea rost, o fac pentru că doar aşa pot anima acele reprezentări de care mă agăţ (inconştient?) , şi nu-mi mai pasă de faptul că e posibil să-mi pară rău.
  Am pierdut de mult echilibrul şi n-am să-l mai recuperez curând. Dar sunt lucruri care îl înlocuiesc, lucruri pe care n-am să permit să le pierd.
  Scriu mereu despre lucruri cărora îmi e frică să le spun pe nume, propoziţii pe care îmi e atât de teamă să le rostesc. Poate o să îmi dai motive să nu-mi mai fie teamă. Cine ştie...timpul m-a surprins prea mult în ultima vreme...

Iluzii şi uitare eronată

  Certitudinile, convingerile mele erau cele care mă ţineau în viaţă. Şi am luptat să le păstrez, chiar dacă nimeni nu m-ar crede. Şi de ce nu m-ar crede? Pentru că eu sunt personajul negativ, şi nimeni n-o să încerce acum să vadă lucrurile altfel. Devine istovitor ştii...după ani, apoi luni întregi în care ai luptat constant să "fie totul bine" şi să păstrezi iluzia aceea stupidă şi deformată cum că "nu e chiar aşa rău", ei bine după atâta timp devine istovitor să continui să te îndrepţi spre lumina aceea ce devine din ce în ce mai slabă, şi cedezi şi greşeşti şi răneşti şi îţi dai seama că din nou...eşti doar tu. Personajul negativ. Monstrul.
  Pe de altă parte, e chiar amuzant felul în care în urmă cu câteva săptămâni o siguranţă şi o încredere ciudată planau deasupra mea iar acea greşeală era deja trecut, era pierdută în uitare şi numai gândul aducea cu el refuzul de a o înfăptui din nou. Ştii ce a fost totul ? O amăgire, asta a fost, o simplă amăgire. Dar într-un fel e mai bine. Să mă doară pe mine şi să nu sufere alţii. Aici intervin sutele de contradicţii şi mult prea multe motive, lucru pentru care răspunsul meu la orice întrebare va fi "nu ştiu"...când de fapt ştiu prea multe dar am obosit.
  Rănile din piept dor cel mai tare, nici nu se compară cu celelalte. Pe acelea le-aş putea adânci zi şi noapte şi n-ar durea atât de tare. Ele sunt o scăpare, o scăpare dintr-o tortură psihică ce nu se va sfârşi curând şi mi-e frică şi nu o mai vreau, cum mi-am dorit-o cândva.

"- Ai răbdare, găseşte răspunsurile, încearcă, încearcă, ştiu că încerci dar încearcă mai mult."
"- Şi dacă nu pot? Nu pot...nu mai pot, niciodată n-am putut."

  E acesta adevărul ? Poate că da, poate că nu. Cine mai ştie ? Şi ce importanţă ar avea ? Eu ştiu doar că n-am să mă opresc, acum ştiu, acum sunt sigură şi mi-e ruşine doar de acea promisiune pe care am spulberat-o atât de uşor...
  Nu vreau să mai înţeleagă nimeni, ar fi dovadă de egoism pur din partea mea dacă aş vrea. Nu pot pretinde altcuiva să înţeleagă ceea ce eu nu pot, pentru că poate nu e nimic de înţeles. Poate sensurile nu există cu adevărat, poate şi ele sunt tot iluzii şi eu nu mi-am dat seama. Sper să nu fie aşa.
 

Damnare, partea a II-a

  Cuvinte...am nevoie de cuvinte, mai mult ca oricând. Dar ce fac atunci când se ascund de mine, când îmi scapă printre degete şi dispar în întuneric ? Fără cuvinte sunt ...ei bine nici nu ştiu, mi-e groază să imaginez un astfel de scenariu.
  Nu pot să-ţi spun nimic doar prin lacrimi şi simţiri prea concrete, dar pe care n-am să le pot trasa vreodată prea uşor. Dar într-o zi, o voi face, îţi promit, deşi e o siguranţă pe care nu ar trebui să o deţin.
  M-am întors la aceleaşi greşeli, la aceleaşi mişcări ce mi-au fost interzise acum ceva timp. Dar nici măcar prin ele n-am putut resimţi trecutul acela sumbru. Deşi printre toate, acel motiv l-am regăsit în neputinţa de a te găsi. Dar nu vreau să conştientizez asta cu adevărat, vreau ca totul să plutească veşnic în incertitudine, căci aşa e mai bine...aşa cred că e mai bine. Şi dacă nu e, atunci presupun că pur şi simplu am obosit să mai alerg după justificări şi răspunsuri care nu fac altceva decât să redeschidă răni vechi şi veşnic nevindecate,
  Găsesc liniştea doar atunci când am cel mai puţin nevoie de ea. Doar atunci vine şi mă pătrunde, paralizându-mi mintea şi alimentând nesiguranţa, confuzia, şi tot ce-i mai rău în mine. Dar atunci când am nevoie de ea ? Atunci n-o mai găsesc. Atunci nu mai găsesc nimic.

Poveşti, finaluri - inutilităţi

- "Toate poveştile au un final fericit"
- " Dar..."
- " Nu. Acelea nu au fost finaluri. N-am să te las să vezi încă finalul. "

   O altă noapte în care nu pot să dorm, o altă noapte în care avalanşe de gânduri mă năpădesc iar şi iar. Dar acum nu le mai opresc. Nu le mai blochez şi nu le mai reneg. De ce ? Pentru că acum e diferit. Pentru că succesiunea asta a două stări aflate în totală antiteză nu se opreşte şi nu se va opri vreodată. Şi am renunţat la speranţa că existenţa uneia va înceta să depindă de cealaltă. Şi da, cred că aşa e mai bine.

   Povestea asta nu-i de fapt o poveste. Asta pentru că aşa vreau eu, pentru că m-am săturat de poveşti. E mai mult de atât. Şi nici măcar eu nu înţeleg. Dar nici nu vreau să o fac. Şi ştii de ce ? Eh, oricum nu contează, oricum nimeni nu are nevoie de poveşti sau scenarii, şi cu toate acestea ne desprindem foarte greu de ele.

   De ce mă bazez pe intuiţii? Eu nu făceam asta...sau cel puţin ea nu făcea asta. Dar las-o pe ea, ea e uitată ea nu se mai întoarce ea...ea eşti tot tu. Şi nu greşeşti, nu, de data asta nu! De data asta totul e real şi...şi nu mai ştiu. 

Mi-am pierdut cuvintele şi le-am înlocuit cu reprezentări.