Cuvinte...am nevoie de cuvinte, mai mult ca oricând. Dar ce fac atunci când se ascund de mine, când îmi scapă printre degete şi dispar în întuneric ? Fără cuvinte sunt ...ei bine nici nu ştiu, mi-e groază să imaginez un astfel de scenariu.
Nu pot să-ţi spun nimic doar prin lacrimi şi simţiri prea concrete, dar pe care n-am să le pot trasa vreodată prea uşor. Dar într-o zi, o voi face, îţi promit, deşi e o siguranţă pe care nu ar trebui să o deţin.
M-am întors la aceleaşi greşeli, la aceleaşi mişcări ce mi-au fost interzise acum ceva timp. Dar nici măcar prin ele n-am putut resimţi trecutul acela sumbru. Deşi printre toate, acel motiv l-am regăsit în neputinţa de a te găsi. Dar nu vreau să conştientizez asta cu adevărat, vreau ca totul să plutească veşnic în incertitudine, căci aşa e mai bine...aşa cred că e mai bine. Şi dacă nu e, atunci presupun că pur şi simplu am obosit să mai alerg după justificări şi răspunsuri care nu fac altceva decât să redeschidă răni vechi şi veşnic nevindecate,
Găsesc liniştea doar atunci când am cel mai puţin nevoie de ea. Doar atunci vine şi mă pătrunde, paralizându-mi mintea şi alimentând nesiguranţa, confuzia, şi tot ce-i mai rău în mine. Dar atunci când am nevoie de ea ? Atunci n-o mai găsesc. Atunci nu mai găsesc nimic.
Ce frumos ai scris! Cred că asta-i preferata mea până acum!
RăspundețiȘtergere