Nu m-am priceput niciodată să păstrez în preajma mea fericirea. Poate pentru că niciodată nu era ceva palpabil sau probabil pentru că nu o sesizam cu adevărat. Oamenii pot fi fericiţi şi fără motive, nu-i aşa ? Da, sigur că pot dar presupun că nu mai e nevoie să spun că pentru mine lipsa motivelor duce inevitabil şi la lipsa sentimentului ăstuia pe care îl cunosc prea puţin. Şi e perfect aşa, oricât de mult m-aş contrazice şi i-aş contrazice şi pe alţii. E perfect pentru că eu îl asociez de ceva timp cu o emoţie mai complexă, mai ramificată.
Îmi aduc aminte cum mi-am interzis atâta timp să simt, mi-am interzis tot, mi-am spus că nu merit. Acum merit ? Nu ştiu, nu-mi mai pasă, asta o să mi-o spui tu cândva, dacă o să am curaj să te întreb. Oh, ştiu că n-o să am. Eu nu am vreodată curaj. Ce fac...ei bine nu ştiu cum să numesc asta, o fac pentru că mi-e dor, mi-e mult prea dor şi eu nu mai sunt cum eram odată, nu mai pot nega şi bloca sentimente şi stări şi nici nu mai vreau pentru că n-ar avea rost, o fac pentru că doar aşa pot anima acele reprezentări de care mă agăţ (inconştient?) , şi nu-mi mai pasă de faptul că e posibil să-mi pară rău.
Am pierdut de mult echilibrul şi n-am să-l mai recuperez curând. Dar sunt lucruri care îl înlocuiesc, lucruri pe care n-am să permit să le pierd.
Scriu mereu despre lucruri cărora îmi e frică să le spun pe nume, propoziţii pe care îmi e atât de teamă să le rostesc. Poate o să îmi dai motive să nu-mi mai fie teamă. Cine ştie...timpul m-a surprins prea mult în ultima vreme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu