Certitudinile, convingerile mele erau cele care mă ţineau în viaţă. Şi am luptat să le păstrez, chiar dacă nimeni nu m-ar crede. Şi de ce nu m-ar crede? Pentru că eu sunt personajul negativ, şi nimeni n-o să încerce acum să vadă lucrurile altfel. Devine istovitor ştii...după ani, apoi luni întregi în care ai luptat constant să "fie totul bine" şi să păstrezi iluzia aceea stupidă şi deformată cum că "nu e chiar aşa rău", ei bine după atâta timp devine istovitor să continui să te îndrepţi spre lumina aceea ce devine din ce în ce mai slabă, şi cedezi şi greşeşti şi răneşti şi îţi dai seama că din nou...eşti doar tu. Personajul negativ. Monstrul.
Pe de altă parte, e chiar amuzant felul în care în urmă cu câteva săptămâni o siguranţă şi o încredere ciudată planau deasupra mea iar acea greşeală era deja trecut, era pierdută în uitare şi numai gândul aducea cu el refuzul de a o înfăptui din nou. Ştii ce a fost totul ? O amăgire, asta a fost, o simplă amăgire. Dar într-un fel e mai bine. Să mă doară pe mine şi să nu sufere alţii. Aici intervin sutele de contradicţii şi mult prea multe motive, lucru pentru care răspunsul meu la orice întrebare va fi "nu ştiu"...când de fapt ştiu prea multe dar am obosit.
Rănile din piept dor cel mai tare, nici nu se compară cu celelalte. Pe acelea le-aş putea adânci zi şi noapte şi n-ar durea atât de tare. Ele sunt o scăpare, o scăpare dintr-o tortură psihică ce nu se va sfârşi curând şi mi-e frică şi nu o mai vreau, cum mi-am dorit-o cândva.
"- Ai răbdare, găseşte răspunsurile, încearcă, încearcă, ştiu că încerci dar încearcă mai mult."
"- Şi dacă nu pot? Nu pot...nu mai pot, niciodată n-am putut."
E acesta adevărul ? Poate că da, poate că nu. Cine mai ştie ? Şi ce importanţă ar avea ? Eu ştiu doar că n-am să mă opresc, acum ştiu, acum sunt sigură şi mi-e ruşine doar de acea promisiune pe care am spulberat-o atât de uşor...
Nu vreau să mai înţeleagă nimeni, ar fi dovadă de egoism pur din partea mea dacă aş vrea. Nu pot pretinde altcuiva să înţeleagă ceea ce eu nu pot, pentru că poate nu e nimic de înţeles. Poate sensurile nu există cu adevărat, poate şi ele sunt tot iluzii şi eu nu mi-am dat seama. Sper să nu fie aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu