Oamenii fug de mine. Mă descoperă şi apoi fug pentru că aşa e natura umană, fuge de ceea ce nu îşi poate explica. Şi sunt acelaşi om pe care nimeni nu-l observă, căruia aproape nimeni nu-i sesizează prezenţa. Eu ştiu asta. Eu ştiu că locul meu nu e aici şi nu va fi vreodată. Eu ştiu că fără să vrea, lumea mă minte atunci când îmi spune că toate acestea sunt provizorii. Şi paradoxal eu depind de lumea asta care nu mai are nimic în comun cu mine. Pentru că singură, nu exist. Nu exist aproape niciodată, existenţa mea e vag conturată între tine şi nimic. Aşa că renunţ sau mai bine spus mint că renunţ deşi sunt conştientă că întotdeauna o să-mi calc pe mândrie, pe frică şi pe nesiguranţă ca să ce, până la urmă ?
Niciodată nu spun tot ce e de spus, din lipsă de cuvinte, energie, chef, sau speranţă că mai are vreun rost. De aceea dau aerul că prelungesc la nesfârşit o poveste insipidă, fără acţiune sau personaje. N-am să contrazic decât ultimul element care e mai real decât orice altceva şi de care mă agăţ în fiecare clipă a vieţii mele. Nici n-am avut intenţia să scriu despre toate astea, n-am avut intenţia nici măcar să le mai gândesc. Dar sunt acolo, sunt reale şi de aceea am decis să nu le mai ascund. Ce stupid, ascunse, ne-ascunse, efectul e tot acelaşi căci nimănui nu-i pasă. Nu-i pasă cui aş vrea să-i pese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu