Refugiu universal

   M-am găsit din nou căutând alinare în aceleaşi lucruri. Mi-am regăsit mintea fixată iar în acelaşi punct din care nu se dezlipeşte niciodată. M-am lovit iar de toată iubirea care s-a strâns aproape insesizabil în mine. Am realizat că nu mai ştiu ce să spun, căci cuvintele niciodată nu mi-au folosit şi n-o să-mi folosească.

  Poate că acum nu mi-e teamă. Poate că ştiu, poate că ştii, poate că ştim. Poate că azi mă pierd între rânduri şi tot ce simt dar cândva, o să fie altfel. Cândva... nu ştiu. Sunt sensuri pe care eu nu pot să le prind...nu putem. Nu mă înţeleg, te înţeleg pe tine. Şi nu-mi arunc constatările în cuvinte şi fraze ce oricum ar fi inutile. 

  Prea puţine cuvinte...întotdeauna prea puţine...

Ultimii paşi ai unei autodistrugeri

  Sunt suflete care trebuie să moară mereu. Suflete care se sting şi sunt reaprinse dar pe care nu poate sau nu vrea nimeni să le ţină în viaţă permanent. Pentru că tot ce-ţi dă aripi nu poate fi mereu acolo şi poate n-o să mai fie nimeni cu tine. Poate ai să te sufoci în aerul de care ai atâta nevoie. Şi mâine..poate n-ai să te mai trezeşti, şi lumina n-o să-ţi mai distrugă ochii obosiţi şi încercănaţi de plâns şi de acel veşnic somn bântuit de coşmaruri negre.
  De ce n-ai murit în noaptea aceea? De ce eşti încă aici? Cât timp să mai aştept pentru atâtea răspunsuri ce întârzie să apară? 
  Sunt la o răscruce. Şi tot ce văd sunt acele două drumuri pustiite şi identice între care mă pierd mereu.

Sunt suflete care trebuie să moară mereu. Suflete care nu mai ştiu să trăiască. 

Lugubru

  Cioburi adânc împlântate şi sânge care curge. Sânge, nu lacrimi. Şi-mi urlă-n gânduri nimicul ce a rămas din mine, cenuşa spulberată de plâns şi de lanţul de coşmaruri ce nu se vor termina. Mă distruge lumina, întunericul mă absoarbe în el şi mă sufocă păstrând vie durerea din piept. Viaţa s-a smuls din mine şi a luat foc...şi acum arde, mocnit, dar arde şi aud neîncetat trosnetul flăcărilor infinitezimale ce-mi tulbură liniştea amară. 

  E o singură umbră ce mă-nsoţeşte pe drumul ăsta pustiu. Se infiltrează în mine prin crăpăturile sufletului meu uscat de seceta absenţei lacrimilor. Şi dacă nu vreau să mai simt nimic? Dacă vreau să-mi blochez definitiv orice sentiment rătăcit, orice simţire ce mi-ar putea face inima să bată mai tare? Nu. Umbra aceea n-o să mă lase. Ei nu mă vor lăsa. "Nu ştiu", ei nu mă mai lasă să nu ştiu. 

  Lumina ce se vede în zare nu-i o speranţă. Speranţa stă în întuneric şi în tot ceea ce nu cunosc. Mă înconjoară nori negrii în care mi-am plăsmuit fericirea şi mi-am înfăptuit autodistrugerea. 

Sensuri haotice

Nu mă întreba ce fac aici.
Nu ştiu.
Pune-mi altă întrebare. Tot nu ştiu. Nu ştiu nimic.
Sau e ceva ce ştiu şi ascund şi în acelaşi îţi spun veşnic şi poate nu mă auzi.
Nu mă asculta nici acum. Tot mă faci fericită. Şi dacă nu vrei şi tot mă faci să fiu fericită.
Ştii? Sigur că da. Mereu o să ştii.
Vreau să spun că...vreau să-ţi spun că...dar nu. N-am să-ţi spun nimic.
S-a întâmplat ceva, înăuntrul meu s-a schimbat ceva aşa cum se întâmplă întotdeauna. Haos şi sentimentul acela. Haos şi emoţia aceea ce face să-mi vibreze fiecare nerv şi fiecare celulă din corp. Îţi simt zâmbetul oricât de imposibil ar părea.
Şi vreau să spun atâtea lucruri şi îmi lipsesc cuvintele şi gândurile şi lipseşti tu. Nu, nu, tu eşti mereu acolo chiar dacă te ascunzi sau nu te văd. Aparent fără sens şi fără logică. Sensul e clar, mai clar decât oricând.

Tu ştii să-l găseşti.
Dar oare vrei?

Iar încerc să mă regăsesc. Nu doar pe mine.

La un gând distanţă

"Absence, the highest form of presence". - sursa: Tumblr.

  Întotdeauna caut să mă regăsesc, în orice e posibil. Melodii, cărţi, filme, versuri, imagini, orice. Mereu urmăresc să găsesc frânturi din mine în orice, cum e de exemplu acest citat, unul din puţinele lucruri care mi-a atras atenţia în ultima vreme.
  Uneori, absenţa e cea care ne aduce aproape, e cea care ne face să-i aducem aproape pe cei la care ţinem. Ce contează că nu ai văzut persoana aceea timp de luni bune sau că te zbaţi în fiecare zi să o vezi fie şi numai în trecere dacă atunci când te trezeşti noaptea, primul lucru care îţi apare în minte e imaginea lui/ei? Îţi spun eu, nu mai contează. Nimic nu mai contează. 
  Absenţa mă înfurie şi mă păstrează vie totodată. Pentru că niciodată nu ştiu ce aduce la sfârşitul ei provizoriu. Pot eu să-mi plănuiesc orice, mereu ajung să fiu luată prin surprindere şi în definitiv, acestea sunt momentele pe care le aştept veşnic, inconştient cel mai adesea. 
  Poţi simţi prezenţa oricui, pentru că dacă vrei cu adevărat, ei sunt mereu acolo, la un gând distanţă. "Nu e departe. E în inima ta şi mai aproape de atât nu poate fi.", mi-a spus cândva o prietenă. Avea dreptate.