Lugubru

  Cioburi adânc împlântate şi sânge care curge. Sânge, nu lacrimi. Şi-mi urlă-n gânduri nimicul ce a rămas din mine, cenuşa spulberată de plâns şi de lanţul de coşmaruri ce nu se vor termina. Mă distruge lumina, întunericul mă absoarbe în el şi mă sufocă păstrând vie durerea din piept. Viaţa s-a smuls din mine şi a luat foc...şi acum arde, mocnit, dar arde şi aud neîncetat trosnetul flăcărilor infinitezimale ce-mi tulbură liniştea amară. 

  E o singură umbră ce mă-nsoţeşte pe drumul ăsta pustiu. Se infiltrează în mine prin crăpăturile sufletului meu uscat de seceta absenţei lacrimilor. Şi dacă nu vreau să mai simt nimic? Dacă vreau să-mi blochez definitiv orice sentiment rătăcit, orice simţire ce mi-ar putea face inima să bată mai tare? Nu. Umbra aceea n-o să mă lase. Ei nu mă vor lăsa. "Nu ştiu", ei nu mă mai lasă să nu ştiu. 

  Lumina ce se vede în zare nu-i o speranţă. Speranţa stă în întuneric şi în tot ceea ce nu cunosc. Mă înconjoară nori negrii în care mi-am plăsmuit fericirea şi mi-am înfăptuit autodistrugerea.