Voci şi întuneric

  Resimt gustul puternic şi persistent al dezamăgirii. Când mă privesc în oglindă, tot ce-mi doresc e nu să sfârâm oglinda ci să îmi distrug complet reflexia. Îmi doresc să nu mă mai pot vedea, îmi doresc ca nici o oglindă din lumea aceasta să nu-mi mai arate propriul chip.
  Îmi vuiesc în minte sute de voci demonice care îmi alimentează o ură indestructibilă faţă de persoana mea. N-am urât nimic altceva de când mă ştiu. Mi-am ţinut sufletul departe de un astfel de întuneric până când am realizat că eu sunt întunericul. Sunt o fiinţă desprinsă dintr-un haos sumbru, singurul spaţiu în care îmi găsesc mereu un oarecare loc al meu. De aici nu mă izgoneşte nimeni, haosul mi-e adăpost, haosul mi-e continua pieire.
  Cât de curând neantul mă va înghiţi. E o promisiune sadică şi tristă pe care o voi duce cândva la îndeplinire cu propriile-mi mâini. Atunci vocile se vor stinge şi n-or să mă mai izbească neîncetat de limitele false ce îşi înfig în mine braţe acoperite de spini.

Ei nu ştiu

  Ei n-or să ştie niciodată cât îţi e de greu să te ridici dimineaţa din pat doar ca să mergi la şcoală şi să fii un om normal. Ei nu ştiu cât e de greu să faci faţă atâtor ore când îţi simţi un nod în gât şi îţi blochezi din răsputeri plânsul pentru că te urăşti atât de mult. Ei nu ştiu că uneori nu poţi da tot ce ai mai bun pentru că eşti obosit de atâtea vorbe crude, atâtea nopţi nedormite şi chinuite de coşmaruri, atâta durere pe care o porţi în suflet. Ei nu ştiu ce eşti, ce-ai făcut, ce simţi şi cât eşti de pierdut. Ei ştiu să fie dezamăgiţi în schimb.
  "Tot-ul meu nu e suficient". Dar ce contează? Din mine n-a mai rămas nimic, absolut nimic, totu-i cenuşă şi am pierdut şi de această dată.

  Ei...nu ştiu. Lor nu le pasă. Şi nici nu trebuie.

Tangled words

“Whatever our souls are made of, his and mine are the same.”
― Emily Brontë

  O altă serie de gânduri stârnită ca de altfel, de multe ori, de un citat, aflat din dorinţa mea de a mă regăsi. Alte gânduri pe care nu le pot păstra doar pentru mine. Alte voci pe care nu le înţeleg căci îmi strigă neîncetat barierele pe care vreau să le uit. Am obosit să gândesc şi să înţeleg lucrurile, am obosit să scotocesc după un semn, după un răspuns rătăcit sau după o întrebare a cărei consistenţă nu vreau să o construiesc încă în mintea mea.
  Auzim mereu alăturarea asta de cuvinte pe care când o percepi, nu-ţi poţi ţine gândul să nu zboare departe. Nu ştiu dacă pot crede în aşa ceva, nu ştiu dacă înţeleg cu adevărat sensul real. Îmi place să mă gândesc că partea ce lipseşte din mine e probabil undeva şi că sufletul meu n-o să fie mereu gol. Că e aproape, tot ce mi-am dorit vreodată. Că inima mea o să simtă acele lucruri şi că le va primi înapoi. Că un astfel de sentiment e infinit, nemărginit, că nici măcar nu s-ar putea percepe un capăt. În spatele cuvintelor mele sunt mereu mii de sensuri şi de legături pe care rar le prinde cineva. În toate cuvintele acestea mă pun pe mine şi nu numai.

Mă ascund de voi. Mă ascund de tine. Şi întotdeauna de mine.

  Vreau să-mi spuneţi că nu-i nevoie să mă trezesc mâine dimineaţă. Să mă lăsaţi să-mi proiectez în vise eternele gânduri de care îmi e frică şi pe care n-aş vrea să le pierd. Să visez la imposibilul care îmi e refuzat şi la faptul că limitele care-mi sunt mereu dăruite nu înseamnă nimic pentru mine. Căci mi s-a spus "nu" de un milion de ori şi niciodată n-am ascultat. Am fugit de voi, cei ce sunteţi toţi la fel. Acum vreau doar să vă uit pe toţi, aproape pe toţi. Mi-e groază să deschid mâine ochii căci am să vă văd pe toţi şi voi pe mine nu, dar măcar cu asta sunt împăcată. Că nu vedeţi nimic, priviţi prin mine.

 Cu o viteză mută şi cu o intensitate înfiorătoare în mine s-a strâns prea multă iubire. Pe care cred că n-o vrea nimeni, care stagnează şi îşi înfige rădăcini dureroase în sufletul meu. Doarme, dar e vie şi eu o simt cum arde. Şi poate nu doar eu. Nu-mi înţeleg inima de ceva timp şi nu stiu de ce vrea asta de la mine. Sau poate ştiu şi mi-e frică să ştiu. Şi când îmi e frică mă ascund şi dau înapoi. Mă învârt în cercul strâmt al unor simţiri prea puternice din care...scăpare nu am.

Regăsire, adevărată regăsire

Am legat

 de Marin Sorescu

“Am legat tristeţea la ochi

Cu un zâmbet,

Şi tristeţea m-a găsit a doua zi

Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele

Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Şi toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg

La ochi.”

Fericire

  Aşa se simte fericirea.
  N-am timp de înşirat multe cuvinte şi asta nici nu e esenţial căci mai presus de toate o simt, nu o gândesc. Şi nu ştiu ce să cred că e cu mine şi cu inima mea.
  Poate că ştiu şi mă ascund. Poate am ştiut tot timpul.
  Cât de minunat se simte fericirea...

Gând

  Am crezut că poate m-am vindecat. Că poate a trecut. Şi gustul ăsta...de singurătate şi gol în suflet e atât de amar...
  Încă sunt altfel, încă sunt ceva ce nu e bine să fiu.
  Încă îmi e frică. Aleg să-mi fie frică. De ce?
  De ce nu poate fi altfel?
 

???

  Niciodată nu mi-a fost frică de sentimentele mele cu adevărat. Asta pentru că nimic nu m-a luat prin surprindere prea tare, anticipam situaţiile şi atunci când ceva se întâmpla, ştiam că sunt pregătită pentru consecinţele manifestării, ascunderii sau blocării sentimentelor mele.
De data aceasta, totul are un iz puternic de uimire şi de teamă dar, surprinzător, e o teamă plăcută pe care sunt conştientă că numai eu o generez.
  Am observat că îmi place să mă încurc în cuvinte, să mă mint singură că nu ştiu sau nu înţeleg, să nu-i las pe ceilalţi să ştie ce e cu adevărat înăuntrul meu. De ce fac asta? Nu ştiu. Încerc uneori să mă înţeleg singură şi să păstrez pentru mine lucruri pe care sper că le voi putea pătrunde cumva. Dar nu pot. În pofida statutului meu prea bine definit de singuratică voi avea mereu nevoie de oameni, oricât încerc să îmi dezvolt o independenţă ciudată în care nici eu nu ştiu ce vreau.
Mă simt ca un copil imatur şi veşnic indecis.
Poate pentru că... asta e ceea ce sunt eu în esenţă. 
  În linii mari, sub o generalitate fixă, de nestrămutat, ştiu exact ce îmi doresc, inconştient întotdeauna am ştiut. La mijloc e doar complexitatea asta de elemente, simţiri şi atitudini care mă bulversează câteodată.
  Mă lovesc din nou de prea multe contraste, prea multe situaţii paradoxale şi în acelaşi timp, asta e tot ceea ce caut. Ceva care să mă provoace, să mă atragă şi să-mi arate că nu mă pot limita la ridicol de puţinul pe care îl cunosc, oricât de tare m-ar da peste cap şi deşi nu sunt surprinsă în mod plăcut foarte des, nu cred că îmi pierd cu adevărat speranţa vreodată.
  Momentan, sunt prea multe lucruri ce mi se zbat în suflet. Momentan, totul e un haos, dar e unul suportabil. Şi e în continuare bine, aşa cred. :)

Seninătate

 Am stat şi am recitit toate gândurile pe care le-am aşternut în postările de pe acest blog. Uneori mi-a fost imposibil să mă recunosc, iar alteori aş fi vrut să mă mai regăsesc o singură clipă în acele lucruri ce le-am simţit cândva. Multe inutilităţi, enorm de multe, care la timpul lor credeam că au vreun rost, dar n-am  să le şterg, n-am să mai regret nimic. Nu vreau să mai regret, pentru că părerile de rău nu fac decât să redeschidă răni ce sunt deja cicatrizate şi asta nu mai are rost. Ceva în mine s-a schimbat, şi e o schimbare în bine, după atâta amar de timp. Am motive să fiu în regulă, să fiu puţin fericită; anul acesta a început bine şi trebuie să îl fac să continue tot aşa. 
  Totodată îmi alung mereu gândurile şi încerc să nu mă mai gândesc la nimic, să mă conving de unele lucruri de care nu sunt sigură. Şi nu pot, pentru că în mine fierbe întotdeauna ceva, în inima mea nu e niciodată linişte şi dacă ar fi, atunci n-aş mai fi eu. Sunt multe sentimente oarecum necunoscute ce mi se învălmăşesc în suflet şi mi-e greu să le disting şi să le cunosc adevărata intensitate. Şi sunt sigură că nu voi mai putea spune "nu ştiu" la nesfârşit, n-o să mă pot ascunde mereu invocând diverse motive pe care nu le cred nici eu. Dar acum nu mai planific nimic şi asta îmi conferă puţină libertate. Cred că mereu aveam nevoie să mă eliberez şi singură. 
 Totul e în sfârşit bine. Şi poate, puţin mai mult de atât.