Încă de când m-am trezit în dimineaţa aceasta am aşteptat doar momentul ăsta. Să se termine totul, tot iadul acela care se numeşte şcoală, să ajung acasă şi să-mi vărs în cuvintele astea toată furia, durerea şi supărarea.
M-am săturat să zâmbesc şi să port conversaţii stupide şi insipide când vă urăsc aproape pe toţi, urăsc acele conversaţii, urăsc, urăsc din ce în ce mai mult. Trebuie să fiu calmă şi să suport orice, trebuie să, trebuie...
Nu o să conteze niciodată nimic pentru nimeni, oricât de supraomeneşti ar fi eforturile mele pentru a mulţumi restul lumii, oricât m-aş uita pe mine ca să le fie altora bine. Nu contează. Din nou, din nou "totul" meu nu e suficient şi din tot ce aud reiese că sunt monstrul pe care îl văd în fiecare zi în oglindă, monstrul de care mă ascund plângând când îmi privesc poate doar accidental reflexia. Mă urăsc eu destul de mult, nu e nevoie şi de atâtea cuvinte care să mă doboare, care să-mi facă durerea din piept să se amplifice. Curând o să fiu suficient de bună, foarte curând. Mai mult decât suficient, din păcate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu