Greu e momentul în care nu îţi rămân mai multe soluţii posibile, momentul în care tot ce ai încercat să accepţi şi să înţelegi se desfăşoară în faţa ta şi realizezi că nu e cale de ieşire. Realizezi ce s-a întâmplat şi faptul că nimic nu va mai fi cum a fost. Realizezi că meriţi respingerea constantă, meriţi totul şi laşi ca asta să te pedepsească. Ştii că vina e doar a ta, auzi asta veşnic şi o crezi. Şi apoi, nu mai spui nimic, înţelegi că nu trebuie să mai rosteşti vreun cuvânt aşa că întorci capul şi te chinui să te uiţi în altă parte. Trebuie să taci, trebuie. Trebuie să înghiţi totul şi să ajungi cât mai repede acasă unde în sfârşit poţi să te prăbuşeşti plângând, a nu ştiu câta oară. Uneori, nu mai e speranţă că se va mai putea schimba ceva. Uneori, chiar nu mai poţi. Şi atunci taci.
Simt că am pierdut prea mult ca să mai pot repara ceva.
Simt că e târziu şi că aici nu e nimeni.
Simt că hăul în care alunec în fiecare zi câte puţin, mă înghite acum.
Şi ce bine ar fi să o facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu