Am realizat că nimic ce poate face parte din sfera materialului nu mă va mai atrage vreodată. Fascinaţia mea spre palpabil, spre ceva ce nu poate fi combătut a dispărut complet şi iremediabil. Şi nici măcar nu-mi pasă, nici măcar nu vreau să îmi pese de aşa ceva. Nici o imagine a realului, nu mai are puterea să trezească în mine ceva mai mult. E prea lumesc totul, ştii? Asta e reala problemă, o problemă pe care şi dacă aş vrea ar fi mult prea dificil să o explic şi de altfel total inutil.
Cu toate acestea, a mai rămas un lucru, o chestiune în care fascinaţia asupra ei nu a încetat să se pronunţe. E vorba despre perfecţiunea în sentiment, valoarea absoluta a unuia, intensitatea maximă ce poate interveni. Nimic nu are sens dacă nu e intens, nimic. Nimic nu contează atâta timp cât nu-ţi face corzile inimii să se întindă atât de tare încât să se rupă sau măcar să fie aproape de asta. Am atins perfecţiunea în negativitatea unor sentimente şi o fac în continuare. Îmi mai doresc un singur lucru, o singură situaţie care să se încadreze în astfel de criterii. E la mijloc "posibilitatea imposibilităţii". Absurd, dar cu toate acestea, real în mintea şi concepţiile mele. Dar asta, nu contează acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu