Neant

  Poţi să îţi imaginezi asta? Intensitatea unui astfel de întuneric absolut, calmul, perfecţiunea? Eu pot, aproape că pot să simt vidul absolut cum îmi pătrunde în oase, cum îmi reduce existenţa fizică la inexistenţă numai gândindu-mă la un astfel de spaţiu, fie exprimarea mea oarecum improprie. Doar acolo e perfecţiune, e posibil ca asta să fie una din concluziile mele. Acolo e cel mai accesibil nivel al perfecţiunii pe care îl pot concepe, fie el haos sau opusul acestuia. E sadic tot ceea ce spun, nici nu îţi închipui exact cât de sadic poate să fie. Dacă aş da la o parte multitudinea de cuvinte şi aş sintetiza totul într-o frază simplă, mesajul meu ar fi puţin mai dur, mai înspăimântător aş putea spune. Am făcut şi asta şi e deja obişnuinţă când nimeni nu mă crede. O să mă creadă toată lumea până la urmă, e ceva de care sunt atât de conştientă, mai conştientă decât de orice altceva.
  Mă gândesc că într-un astfel de vid cu greu ar pătrunde elemente ale exteriorului, mă gândesc că aici orice concept transpus aici dobândeşte altă natură. Cum ar fi o astfel de lume, separată total de tot ceea ce e cunoscut? Să ştii că dincolo de ziduri, de limite, e durerea şi suferinţa şi că aici totul s-a contopit într-o mare de calm şi inexistenţă. Totuşi, trebuie să apară şi contradicţiile care fac ca astfel de idei să se clatine, de exemplu simpla prezenţă a unei amintiri de altfel necesară ar dărâma toată esenţa acestul spaţiu gol. Nu urăsc mai mult nimic pe lumea asta cum urăsc incertitudinea.
  Cred că pot considera asta o altă variantă a promisiunii mele, şi de data aceasta, o fac cu zâmbetul pe buze căci în clipa asta nu simt nimic. Şi nu, nici măcar asta nu e o situaţie ce se poate apropia măcar de conceptul de "confortabil".