Așa e mai bine

  Mi-am promis mie că nu voi scrie despre asta. Mai degrabă m-am convins că ar fi greșit să o fac. Nu știu exact pe care "eu" să o cred, căci fiecare versiune de-a mea are punctul ei forte, e puternică într-un anumit fel.
  Pe lângă asta mi-e și extrem de greu să exprim sentimente și gânduri pe care mi le reprim în fiecare zi, amintiri, slabe cantitativ care mi-au adus puțină fericire în urmă cu ceva timp. Scriu acum, pentru că încep să mă chinuie, încep să îmi apară prea des în minte și devine dificil să le tot opresc, să le fac să dea înapoi.
  Dacă ar fi să mă întreb de ce fac asta, n-aș avea de oferit decât un răspuns ambiguu: așa e mai bine. Da, pur și simplu. N-aș fi ajuns aici dacă aș fi oprit totul de la bun început, și îmi aduc aminte cât de bine am putut face față, până în momentul, în clipa în care am cedat. N-a contat că a fost o secundă, a fost mai mult decât suficient, dar probabil așa a trebuit să se întâmple, căci nici n-a fost nevoie de permisiunea mea ca să se instaleze totul. Mă opresc aici pentru că dacă aș continua, nu aș putea să ascund printre cuvintele acestea, ideile reale. Poate cândva, o să pot surprinde concret totul, și n-o să mai fie necesar să mă joc cu vorbe doar pentru că îmi este teamă de adevăr și de consecințele lui.