Aş vrea să pot reuşi să strivesc definitiv "de ce-ul" care mi se zvârcoleşte crunt între gânduri şi amintiri. Am vrut să-l distrug, să-l uit, să-l ard, am vrut să pot să scap cumva de el şi cumva, o voi face. Aş putea să las toată furia şi dezamăgirea să explodeze, iar apoi aş răni, şi încă cum, aş tăia în carne vie cu doar câteva vorbe. Dar eu nu sunt aşa şi doar acum realizez că de atâta timp o controlez scrâşnind din dinţi, pentru că am ales cine vreau să fiu, am ales să cizelez şi să ascund totul atât de bine încât să-mi cunosc doar eu părţile întunecate. Am ales să accept, şi când faci o astfel de alegere, într-un final e singurul lucru care îţi rămâne.
N-am ales să fac ceea ce trebuie pentru că aşa m-a îndemnat Dumnezeul vostru, am ales pentru că îmi pasă şi mi-a păsat, din păcate, prea mult. Acum mă văd pe mine în urmă cu trei ani, înainte ca totul să fie atât de negru, şi cred că reuşesc să simt ce simţeam atunci şi să îmi amintesc faptul că nimic nu avea sens, exact ca acum.
N-aş schimba însă nimic, chiar dacă fiecare clipă de fericire, fiecare emoţie plăcută a fost cauzată rând pe rând de câte o iluzie şi în acelaşi timp urăsc totul pentru că din moment ce în atâţia ani nimic nu a fost real totul pare doar un vis frumos din care regreţi că te-ai trezit.
Unde sunt răspunsurile la "de ce-ul" meu? Într-un sfârşit, nici pe acestea nu le mai vreau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu