Niciodată n-am să mai alerg după oameni. Niciodată n-am să mai lupt, atunci când e mult prea clar că pentru mine nu se luptă. Am făcut sacrificii inimaginabile câteodată, şi nu pentru mine, şi lucruri simple, pe care am îndrăznit să le cer pentru mine au fost aruncate, doborâte cu vorbele: "nu se poate". Asta e tot ceea ce preţuiesc eu se pare, pentru că inconştient ştiam că o astfel de zi o să vină. Ştiam că o să duc totul de una singură prin iadul acesta.
Când ceva stagnează, când rănile sunt greu, aproape imposibil de vindecat, toată lumea se obişnuieşte. Şi iată-mă aici, pierdută complet. Aş da orice să pot să vorbesc dar nu mai îndrăznesc să cer ajutorul nimănui, nu mai îndrăznesc să spun vreun cuvânt, de teamă că totul va fi numai o neplăcere pentru ceilalţi, pentru că asta am ajuns să fac, asta a ajuns să fie nevoia mea de ei.
Am ajuns să fiu nimic. Ca şi cum aş fi ars îndelung şi cenuşa ce a rămas a fost spulberată de vânt. Ca şi cum am căzut de acolo de undeva într-un spaţiu în care e imposibil să mi se mai acorde ceva. Şi am să accept, oricât de sfâşietor ar fi şi pentru toată lumea va fi bine. Toată lumea, înafară de mine. Acum, îmi doresc să nu fie totul doar o metaforă, îmi doresc să fi ars cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu