După tot nimicul acesta trebuia se pare să existe o excepţie de la regulă nu-i aşa? Trebuia să existe totuşi acel ceva care să penetreze zidul între simţiri şi inexistenţă, între o inimă vie şi un pumn de cenuşă.
Mi-am încălcat multe promisiuni. N-ar fi trebuit să scriu vreodată despre tine sau să mai permit ca pentru mine să existe acest gen de "tu". Nu, n-ar fi trebuit şi totuşi există. Eu însămi sunt într-o continuă negare dar acum o să îmi dau voie să nu mă mai mint. Ştiu bine ce însemni şi faptul că ai fost singura persoană care m-a făcut vreodată să mă simt... fericită. Ştiu prea bine că într-o mulţime de oameni ochii mei te vor căuta mereu numai pe tine chiar dacă mintea îmi şopteşte că nu, nu eşti acolo şi că nu are sens. Te-am căutat din priviri atât de mult timp, inconştient şi imposibil de oprit, în fiecare staţie de autobuz, în fiecare grup de oameni, pe fiecare stradă şi cine ştie cât timp o să îmi ia până îmi voi forţa gândurile să îş schimbe direcţia în astfel de situaţii.
Acum, crezi sau nu scriu chestii siropoase şi stupide cum toată lumea ştie că nu îmi stă în fire. Acum, pentru prima şi ultima dată scriu tot ce simt într-o scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite niciodată şi nu, nu îmi mai e greu, nimic nu mai e greu când ajungi într-un astfel de punct. Sunt doar cuvinte pe care n-am să pot să ţi le spun niciodată şi sunt singurele cuvinte sub care o să mă ascund întotdeauna pentru că nu contează.
Tot ce simt, în clipa asta când m-am lovit de adevăr, şi-a pierdut orice sens. Pentru că eu n-am fost nimic nici o clipă. A fost o iluzie totul, blestemată-mi fie naivitatea. N-ai nici cea mai mică idee... şi n-o să ai niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu