Am obosit să mai întreb veșnic "de ce". Am obosit să mai caut răspunsuri care îmi sunt refuzate la întrebări ce totuși...mă vor măcina mereu. Genul acela de oboseală psihică ce te duce cu gândul la o singură concluzie. Pentru ce, până la urmă? De fiecare dată când mi-am pus speranța în ceva, am înțeles până la urmă că degeaba îmi doresc. Am luptat prea mult, de prea multe ori însuflețită fiind de iluzii și ambiție prostesc de puternică.
Și dintre tot, le pot suporta pe toate: durere, dezamăgire, absolut orice e mai rău, eu sunt conștientă că sunt suportabile.
Am obosit, m-am plictisit de tot și nu vreau să mai simt nimic. Ideea de a nu conta și de a fi lipsită de importanță nu mai e deloc înspăimântătoare. E atât de simplu totul, prea simplu și în asta constă tragicul, în lipsa complexității. E resemnare și nimic nu e mai trist ca resemnarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu