Lucrurile pe care întotdeauna am încercat să le ascund de lume sunt, se pare, lucrurile care au rădăcinile cele mai adânci în mine. Sunt definitorii câteodată şi nimeni nu percepe asta. Pot să creez sute de imagini ale mele, pot să fiu zeci de persoane în acelaşi timp. Pe mine, cea reală, puţină lume o poate vedea.
Oricât o să încerci să-ţi ascunzi unele laturi, întotdeauna vor exista, întotdeauna o să găsească un loc unde să se dezvolte şi să aştepte momentul potrivit (sau nu? ) în care să iasă la suprafaţă şi eventual să distrugă totul în cale. Uneori, nici nu se mai poate pune problema de control.
Cum e furia. Acum, în mine doar asta clocoteşte, furie orbitoare, intensă, ca o masă infinită de lavă incandescentă. Genul acela de furie ascunsă şi controlată ce s-a format în timp. E o răzvrătire produsă de un regret, genul acela de regret la rândul lui regretat. Asta nu ar fi trebuit să se întâmple dacă eu eram mai puternică. Dacă îi făceam faţă unei astfel de situaţii.
Ştiu însă că e ultima dată când îmi mai permit o astfel de greşeală, ultima dată. Ultima dată când permit să-mi încolţească în inimă...nici nu ştiu ce e. Nici nu mai vreau să aflu. Locul TĂU, nu e aici, să-mi bântui secundă cu secundă gândurile şi sufletul. Şi da, regret că spun toate astea...regret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu