Cercul s-a frânt

  Mai mult ca sigur era un haos uman. O entitate aflată în contradicţie cu tot ce ar fi fost normal, potrivit, sigur. Dar era... reală. Era umană, era vie, era însufleţită mereu de noi şi noi situaţii, persoane, întâmplări. Acum chiar pot spune că nu mai e, acolo unde erau atâtea în sfârşit nu mai este nimic. Nu e asta oare, o victorie ? Nu e reuşita pe care tot ce nu pot defini a obţinut-o după atâta luptă şi crâncenă încercare de a distruge ?
  În tot acest vid de neconceput era cândva o putere si o dorinţă uriaşă, infinită de a iubi. Iubea iluzii, oameni care nu au iubit-o şi nu ar fi iubit-o niciodată şi nu obosea iar acum, tot ce a rămas e nimicul, în toată splendoarea lui, ca o prăpastie fără fund, fără margini.
  Nimic însă nu poate fi mai rău decât un om care nu simte, absolut nimic.

"Tot ce-i nespus

O să moară supus

Şi-n liniştea neagră de mână vom duce

Un altfel de drog

Şi n-am să mă rog

N-am să încerc să îi fac să-nţeleagă..." - Luna Amară, În cercuri