Am vrut să scriu astăzi ca să nu înţeleagă nimeni, da, astăzi nu am nici cea mai mică intenţie de a-i spune cuiva ceva, azi n-am nevoie să mă asculte nimeni. Vreau doar să-mi spun mie ceea ce nu mi-am mai spus de mult şi apoi să uit totul sau măcar să mă prefac că nu ştiu.
Am uitat tot ce gravitează în jurul ideii de "dorinţă" şi m-am obişnuit să trăiesc aşa cu gândul spre idealul acela abstract, conştientă fiind că au fost momente în care mi-au însufleţit fiecare gând, fiecare mişcare. Am uitat pentru că mi-am spus că am greşit, şi nu pentru prima oară şi cred în continuare asta. Am uitat pentru că e chiar singura cale prin care pot trăi cu existenţa genului acesta de sentimente, am uitat pentru că e greu să păstrezi în mintea ta imagini pe care timpul nu le poate reîmprospăta şi în cele din urmă "uitarea" aceasta a venit odată cu acceptarea imposibilităţii de a avea acces la un astfel de sentiment. Eu...aş vrea să spun atât de multe. Dar nu pot. E şi aşa prea mult şi mult prea greu doar simplul fapt că mă gândesc la toate acestea.
E târziu pentru asta şi unele dorinţe trebuie îngropate. Supuse uitării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu