Obscuritate inteligibilă

 N-am unde să mă mai ascund, n-am unde să îi mai ascund. Căci demonii care sălăşluiesc înlăuntrul meu nu încetează să străbată întunericul spre a ieşi la lumină. Nu-i pot ucide, mi-e imposibil căci au devenit nemuritori. Ei trăiesc veşnic...iar eu...eu mă lupt cu ei. Sunt mai puternici decât am crezut. I-am subestimat, iar eu nu subestimez niciodată.

 Dar i-am ascuns, şi aşa voi face mereu. Le-am mascat mereu existenţa difamantă şi am lovit în ei cu săgeţi aprinse şi i-am oprit mereu până nu a fost prea târziu. Dar acum ce am făcut ? Sau, mai corect, am făcut ceva ? Nu ştiu. Doar ei ştiu.

 Sunt eu aceiaşi persoană ? Şi dacă nu, în ce colţ din suflet am ascuns-o pe vechea "eu" ? I-am zâmbit demult într-o noapte mai neagră ca moartea şi am părăsit-o într-un lac de lacrimi şi sânge. Şi n-a scos o singură vorbă. S-a resemnat. Mereu făcea asta şi obosisem să o mai urăsc, aşa că am îngropat-o cu speranţa că nu se va mai întoarce şi că va renunţa să mă mai controleze. Pe ea n-am subestimat-o şi n-am s-o subestimez vreodată. Mi-e teamă de ea căci e sau mai bine spus, a fost prea puternică în ciuda înfăţişări ei inofensive.

 În noaptea asta, toate emoţiile şi sentimentele mele poartă măşti. Şi se ascund de mine jucându-se într-un fel lugubru cu fiinţa mea care înoată iar într-o mare tulbure şi nesfârşită de necunoaştere. E prea întuneric. Dar nu mi-e frică. Mi-a spus că e acolo şi are grijă de mine. Mi-a spus că n-o să plece niciodată. Mi-a spus puţine cuvinte şi mi-a trimis crâmpeie din simţiri aproape stinse, cerându-mi să suflu în ele ca să le aprind.

 În noaptea asta, sensurile se pierd în abisul haotic al minţii mele. În noaptea asta, nu mai alerg să le prind. Nu le mai caut. Nu le mai vreau.

Un "azi" ca toate celelalte

 Azi n-am cuvinte. Azi gândesc prea multe, azi mi-e prea dor, azi greşesc prea mult, azi vreau prea multe, azi simt prea multe, azi spun prea puţine şi azi mă ascund din nou. Dar ieri? Ieri ce a fost ? Ieri ce am făcut ? Ieri am făcut aceleaşi lucruri. 

 Şi mâine ce-am să fac ? Mâine o să fie mai bine. Nu mai minţi. S-ar putea să te cred. 

 Vreau să se oprească. Să fie linişte şi să nu mai aud nimic. Să uit cine sunt. Să uit de voi, de toţi, dar nu de tine.Vreau să dorm câteva zile în şir şi să mă trezesc apoi şi să fie bine şi ăsta să fi fost doar un alt vis încâlcit şi mult prea durabil.

 De ce mi-e iar frică? De ce am încredere în tot ce presimt ? Oricum n-am dreptate niciodată. Trebuia să îi ascult pe ceilalţi. Ei ştiu întotdeauna ce e mai bine. Eu ? Eu nu ştiu nimic. Mi-au demonstrat asta prea mulţi. Sau aşa i-am lăsat să creadă. Că nu ştiu şi că sunt naivă. Asta cred ei. Adevărul e cu totul altul.

 Azi, îmi pot reaminti multe. Dar nu mai vreau să o fac, şi totuşi nu am cum să opresc asta pentru că urmele sunt tot acolo şi nu vor dispărea. Ele mă vor face mereu să îmi fie frică, îmi vor aminti întotdeauna de tot ce am făcut, de tot ce am pierdut, de tot ce a durut vreodată, de absolut tot.

 Azi mă simt singură. Şi nu e vina nimănui, e doar din cauza mea şi cred că până la urmă nici nu mă deranjează. Am fost atâta timp singură şi pot să fiu şi acum.
 Azi...nu mai vreau să fie azi. Dar mâine ? Mâine o să fie bine. Aşa am auzit...

Şi ce contează, degeaba îmi doresc

  Câteodată îmi doresc să pot să nu mai fiu eu. Pentru câteva minute, nu mai mult. Îmi doresc să îi privesc pe ceilalţi cum mă jignesc şi mă ironizează şi să nu îmi mai pese.
  Îmi doresc să nu mă mai usture ochii de atâta plâns, să nu mă mai doară, îmi doresc să pot să dorm o noapte fără să mă trezesc din zece în zece minute şi să visez chestii stupide şi chinuitoare pe care până dimineaţa le uit, îmi doresc oare prea multe?
  Şi ce e cel mai enervant în toată situaţia asta e faptul că toate se întâmplă fix atunci când în sfârşit am şi eu câteva zile bune, când în sfârşit pot spune că sunt fericită. Dar nu, bineînţeles că nu se poate să dureze...
  E subiectul despre care întotdeauna am multe de spus. Dar niciodată nu pot, din diferite motive. Şi nici nu mai vreau să răscolesc atâta după nimic...

Şi dacă te întrebi vreodată...

 Întotdeauna e vorba despre o întrebare. Sau mai multe. Atât de multe încât uneori le pierd şirul fără ca acestea să dispară cu adevărat. Vor fi mereu acolo şi poate ştii asta. Sau poate nu ştii, dar mi-aş dori să o faci. Aş vrea să îţi spun atât de multe, să-ţi văd reacţia şi apoi să te rog să uiţi tot. Aş vrea...oh, aş vrea mult prea multe.
 Azi, totul se învârte în jurul unei întrebări cu iz de...uimire. Căci n-aş putea înţelege vreodată cum reuşeşti să faci toate astea. Cum reuşeşti să mă ţii trează o noapte întreagă cu zece cuvinte aruncate poate...la nimereală. Şi vreau atât de mult să cred că nu e aşa. Aş vrea să cred că nu interpretez greşit că nu e la mijloc doar mintea mea ce visează prea mult ca de obicei. Dar chiar de-ar fi aşa, chiar de n-ar fi existat nimic, nu mi-ar părea rău.
 Pe zi ce trece memoria mea duce o bătălie din ce în ce mai cruntă cu momente prea puţin depărtate, momente pe care vreau să le revăd şi pur şi simplu nu pot. Realizez acţiunile involuntare ale minţii mele care îmi blochează permanent amintirile. Nu ştiu...poate aşa e mai bine.
 M-am schimbat prea mult şi sunt în permanentă schimbare. Îmi interzisesem unele sentimente, dreptul de a mă lăsa captivată de unele emoţii, pe care le consideram inexistente şi inutile. Dar TU ai schimbat asta. Şi aş vrea atât de mult să ştiu cum ai reuşit.
 Azi mi-am dat seama că nu-mi trebuie nimic mai mult. Că poate pentru mine e suficient şi că iubesc să mă agăţ cu o naivitate incredibilă de semnale probabil inexistente. N-ai idee cât de greu îmi e să gândesc numai ultimele două cuvinte.
 Ţi-ar păsa oare de ce simt ? Căci, dacă vreodată te gândeşti la mine ai putea sigur intui asta. Ai intui ce simt. Şi dacă te întrebi vreodată...să ştii că totul e adevărat.
Să ştii că aş vrea să ştii...şi că mi-e frică...

Alternanţa unor gânduri nedefinite

  Realizez că orice aş face revin întotdeauna la eterna mea meditaţie înclinată spre tot şi nimic. Cred că e o premieră pentru mine faptul că, atunci când lucrurile mă bulversează şi devin ceea ce nu păreau a fi, nu mă mai sperii şi nu renunţ. Nu ştiu când s-a întâmplat asta, de ce şi cât o să ţină sau măcar dacă totul e real şi nu e o iluzie. Dar de ce trebuie să existe motive întotdeauna? De ce nu e "pur şi simplu" un răspuns ? Nu ştiu, nu-mi pasă, căci pentru mine e, cel puţin în clipa de faţă.
  Mintea mea e obosită şi n-are nevoie de răspunsuri. Las-o să viseze, asta n-ar face rău nimănui. Nu, nici măcar ţie. Visele, visele mele sunt inofensive şi tot ce fac ele e să clădească o punte infinitezimală spre beatitudine.
  Vreau să las în urmă multe...mult prea multe, lucruri de care mă agăţam în urmă cu câteva luni şi pe care le consideram normale, lucruri pe care consideram că trebuie să le suport. Pentru că azi ceva ciudat se petrece cu mine. Da, ştiu că mereu eu trebuie să mă simt ciudat, e în esenţa întregii mele existenţe. Dar de când îţi pasă ? De când îi pasă cuiva?
  Mă distrează enorm faptul că încep cu ceva apoi trec brusc la altele şi apoi îmi dau seama că dacă o să continui n-am să mai termin şi oricum n-o să se înţeleagă nimic, pentru că oricum nu-mi mai pasă dacă se înţelege ceva sau nu.
 Şi e târziu şi nu mi-e somn şi aş tot scrie. Dar ştiu că n-am s-o fac şi c-am să mă întorc să încerc să mai prind câteva gânduri imposibil de aprofundat.
 Cât aş vrea să ştiu ce aş vrea de fapt acum...

Azi renunţ la cuvinte

“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
                           “Pasul absent” - Octavian Paler

  N-am nici cea mai vagă idee de ce m-au fascinat versurile astea. Mint. Normal că ştiu. Dar aşa îmi place mie să mă contrazic singură.
  Azi mă simt fericită. Am trăit una din puţinele dimineţi în care mă trezesc zâmbind iar abia după câteva minute îmi amintesc de ce. Acum nu-mi prea pasă dacă voi regreta ceva, dacă voi regreta toată încrederea asta pe care o deţin într-un mod care contrastează puternic cu felul meu de a fi în general. Şi cred că...mi-am propus să păstrez toată starea asta, orice s-ar întâmpla.
  Foarte rar mă prinzi pe mine într-o fază în care îmi lipsesc cuvintele. Sau îmi e imposibil să-mi pun sentimentele în cuvinte. Asta pentru că...am nevoie câteodată să rup obişnuinţa asta, să renunţ la cuvinte, să nu mai gândesc aşa mult şi doar să simt.
  Da...de asta am nevoie.

Adio micuţ prieten

 Pentru că mi-e dor de acea fiinţă mai mult decât mi-a fost vreodată dor de ceva. A însemnat mult pentru mine. Poate prea mult. Şi mi-am legat prea multe de un ghemotoc de blană gri, leneş, plictisit pe care însă l-am iubit ca pe un frate sau ca pe un bun prieten.

Mi-aduc aminte ziua în care l-am găsit zburlit şi somnoros, moţăind pe hainele mele nepăsător la entuziasmul care plutea în jurul lui. De unde a venit, nu ştiu şi nu are importanţă. Ştiu doar că l-am găsit. Cineva îl pierduse. Aşa cum l-am pierdut şi eu într-un sfârşit.
  A trecut prin multe, l-am pierdut şi regăsit de atâtea ori. Dar niciodată nu s-a săturat de eternele lui plimbări care durau şi câteva zile. Doar că acum...nu se mai întoarce.
 E atât de ciudat cum ajungem să ne ataşăm atât de mult de un animal încât devine o parte mult prea semnificativă din noi.
A fost o vreme în care era singurul meu prieten. O vreme în care plângeam cu el în braţe şi totul se ameliora subit. O vreme pe care nu o mai pot accesa pentru că e prea pierdută în amintirile mele încâlcite.

Sper doar că e bine acolo unde e. Că n-a păţit nimic. Oricum, îl aştept mereu să se întoarcă acasă, aştept să îl aud mieunând ca să îi deschid uşa. E oricum o aşteptare aproape insesizabilă...
 Mi-e dor de el.
 Mereu o să îmi fie.

Absenţa semnificaţiilor

 Şi...nu fac nimic. Şi nici n-am să fac ceva prea curând iar siguranţa asta inutilă mă agasează din ce în ce mai mult.
 Se presupunea că vara asta va fi diferită...şi ar fi trebuit să fac o grămadă de lucruri...să scriu...să mă apuc de chitară...dar ca de obicei, ultima mea picătură de motivaţie a dispărut subit. Un teanc de cărţi şi un volum început mă aşteaptă într-o parte a camerei şi chitara zace în cealaltă. Trec mereu pe lângă ele ocolindu-le.
 Realizez că tot ce fac e să zac privind în gol şi ascultând muzică. Nici măcar o idee relativ concretă nu îmi trece prin minte. Totul e compus din abstracţiuni iar asta nu face decât să menţină prezenţa confuziei ce a pus stăpânire pe mine de o vreme încoace. Şi nu-mi place. Şi totuşi nu fac nimic să schimb ceva iar asta...asta nu-mi stă în fire. Cred. Sau mai bine nu mai cred nimic.
 Visele şi stagnarea şi obscuritatea şi tot haosul ăsta mă sufocă. Eterna mea fobie de sufocare nu încetează să se manifeste din nou şi din nou şi din nou dar am impresia că de data asta nu îmi mai e frică. Până şi frica a paralizat în mine iar asta e periculos deja. Frica obişnuia să mă definească. Acum nu ştiu ce mă mai defineşte, asta dacă mă mai defineşte ceva. Poate nu mai sunt nimic. Poate nici nu mai exist. Poate...n-am existat niciodată cu adevărat.
 Mi-e dor, mi-e mult prea dor de tot şi de toate.
 Nu vreau să mai fie vară vreodată...

Când reflecţiile pier

  Habar-nam cum reuşesc să fac asta. Să trec dintr-o stare în alta, să oscilez veşnic între sentimente fluctuante şi imposibil de conturat.

  Nu ştiu să precizez vreodată ceea ce simt. Nu ştiu şi n-am ştiut vreodată sau poate ştiu şi mi-e doar frică, aşa ca de obicei.

  Întreabă-mă cine sunt. Îmi ştiu numele şi atât. În rest e doar veşnicul şir de întrebări fără răspuns. Greşesc din nou pentru că în mod contradictoriu răspunsul e, şi presupun că a fost, mereu aici. Răspunsul e mai aproape ca niciodată, doar că mi-e greu să-l ating.

  Ce e de înţeles până la urmă ? Poţi înţelege absurditatea în cele mai fine detalii ale ei ? Nu, nu poţi.

  Mi-e inutil să-mi mai determin aspiraţiile, sunt deja delimitate concret aşa că tot ce fac e să recitesc cu ochii raţiunii mele încâlcite, dorinţe timide şi reticente ca întotdeaua.

  Nu mă voi putea ascunde mereu în spatele unor rânduri tremurate şi incomplete. Sunt perfect conştientă de asta şi totuşi tot ce fac e să alung neîncetat clipa în care mă voi confrunta cu toate temerile mele.

  Nu mai ştiu nimic. Şi numai eu îmi dau seama cât de mult aş vrea să ştiu.