Sentimente, infinit şi intuiţii

   Ajungi să simţi infinitul şi să atingi fărâme din absolutul după care tânjeşti şi pe care nu-l înţelegi. Ajungi să ştii că ceva lipseşte, şi să minţi zâmbind pe toată lumea spunând că "nu ştii", că nu sunt motive, că le-ai pierdut, că totul e bine. Dar ştii, cu toţii ştim ce lipseşte. Eu ştiu. Ştiu că asta e o goană după ceva ce-mi e aproape necunoscut. Căci a trecut mult timp şi poate să treacă încă atâta şi tot n-am să ştiu cu adevărat.

 Sunt simţiri ce n-au durată, formă şi ţi-e frică să le identifici...ţi-e frică pentru că mereu vei fugi de ceea ce nu cunoşti în totalitate. Iar apoi, vine o vreme în care totul e mult prea puternic pentru a-i face faţă...pentru că ai negat destul, ai fugit destul şi inima ta vrea altceva. Vrea să gândească ea în locul tău. Şi...am lăsat-o.
  Noi, ştim ce lipseşte. Ne lipseşte o parte din absolutul pe care l-am cunoscut şi îl cunoaştem mereu, fie doar câteva secunde. Ce fac acum? Mă ascund în spatele unor cuvinte, cuvinte care nu vor putea niciodată exprima nici măcar o fracţiune din tot ceea ce simt şi uneori simt...atât de multe...atât de multe încât mă pierd, şi mă regăsesc iar în aceleaşi zâmbete, exprimări, şi intuiţii. Sunt atât de multe de spus, dar să exteriorizezi va fi întotdeauna cel mai greu. În locul meu vorbeşte muzica, vorbesc versuri, vorbesc gesturi, temeri şi apoi...nu mai vorbeşte nimeni. Căci nu mai e nevoie.