Distorsionat

N-am s-o spun, şi am să las să-ţi piară vorbele
Să n-aud sunetele ce atâta timp le-am căutat,
Când îmi răsună-n gând, puternic, orele
De urlete şi zgomot ars de suflet zbuciumat.

Încătuşez acum dorinţe, ce ştiu că tot or să se zbată
Încătuşez simţiri şi gânduri sub un acelaşi vechi stigmat,
Eu ştiu numai să simt, nu ştiu cuvinte,
Nu ştiu să sting în valuri, să-ngrop în cimitire
Iubiri şi zâmbete, să le sufoc în aer, sacadat.

Lipsă de cuvinte. A nu ştiu câta oară

  Tot ce ştiu e că îmi doresc să scriu şi că am mare nevoie să continui. Dar cred că nu o să pot să scriu vreodată cum visez să o fac. Nu văd spiritul acela ambiguu şi atractiv la care încerc să ajung de când mă ştiu. Nu e... literar. Sunt doar cuvinte amestecate ca într-un raport, sau un text şters şi insipid fără alt soi de proprietăţi.

  Nu ştiu dacă a observat cineva că în sfârşit nu mai spun aproape nimic. Sunt bine dar n-am cuvinte şi dacă am ceva de spus, probabil n-am să o fac. Nu ştiu şi nu pot să mai spun mare lucru. E linişte în mine acum...pentru cât timp însă, nu-mi pot da seama.

  Simt că vorbesc din spatele unui zid de sticlă, îmi simt sufletul încătuşat. Ştiu că inima mea e capabilă de susţinerea unor intensităţi uriaşe dar ştiu că asta n-o să conteze vreodată.
  Ştiu că asta e tot ce am putut spune azi. Şi ştiu că mâine o să fie aceleaşi lucruri şi poate mai mult de atât. Dar am obosit. Nici eu nu înţeleg nimic.

Cercul amărăciunii

  E atât de linişte, atât de calm totul. Şi aş vrea să dorm dar n-am putut face asta fără să-mi vărs a nu ştiu câta oară gândurile aici. Aşa, parcă scap puţin de ele, parcă le îndepărtez şi nu le mai aud atât de bine, atât de asurzitor. E linişte, dar o luptă tot mai există, e un război mut ce a rămas fără resurse din ambele părţi. M-a secat de orice putere, în aşa fel încât picioarele nu mă mai ţin şi abia îmi pot ţine capul ridicat. Pe de o parte vreau să uit totul, fiecare detaliu care îmi cauzează durerea asta ce zvâcneşte sălbatic în pieptul meu şi pe de altă parte mi-aş vinde sufletul ca să mă întorc într-una din zilele acelea.
 Vreau să îmi înec gândurile. Dar ca întotdeauna, mă îneacă ele pe mine.

DOR

  Nu ştiu cum şi de ce dar în seara asta am avut curaj să mă întorc puţin spre ce n-o să mai fie. Nu pot să mai regret ceva ce odată am vrut şi poate încă vreau. Eu...aş vrea să aflu doar ce s-a întâmplat şi...şi mi-e atât de dor, mi-e dor de mor, de simt că-mi iese inima din piept. Cum de am ajuns eu într-o astfel de situaţie? Sunt jalnică. Mi-e şi jenă să mai scriu vreun cuvânt.

Motive şi contraste

  Se spune că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Că nu există coincidenţe, nu există evenimente, situaţii care apar, se dezvoltă "pur şi simplu". Şi sunt de acord, şi ştiu că totul se întâmplă cu un motiv. Doar că uneori aş vrea poate să ştiu şi care a fost acel motiv. Aş vrea să ştiu unde am greşit, unde nu a fost suficient. Indiferent de circumstanţe, de cum acţionez şi cum acţionează ceilalţi, sfârşitul e asemănător, căci consecinţele sunt la fel de dureroase de fiecare dată. Mă înţelegi acum de ce nu îmi plac sfârşiturile? Pentru că pentru mine nu se mai poate lupta. Cine şi pentru ce să lupte pentru mine? Cine vrea o astfel de companie, a unul om instabil psihic ce plânge prea mult, ce se urăşte şi se autodistruge?

  Atunci când durerea mentală devine fizică eşti prea de parte de vreo punte spre salvare. Nu mai eşti. Tot ce rămâne e o imagine omenească din care umanitatea s-a evaporat. Un corp fără suflet, fără vreun spirit care să-l ţină în viaţă. Eu nu mai pot spune că trăiesc şi poate nici n-am făcut-o vreodată. Eu supravieţuiesc, îmi ţin cu greu capul deasupra apei, încerc cu greu să prind o gură de aer ca să treacă şi ziua asta, să mai ajung la singurul lucru care nu mă mai chinuie: somnul.

Ardeţi-mă

  Poate că uneori aş vrea să fiu o persoană normală, să fiu sănătoasă şi să trăiesc aşa cum o fac şi ceilalţi. Dar momentele acestea sunt evenimente rare căci nu-mi permit să gândesc astfel. Nu-mi permit să mă gândesc la faptul că singurul motiv pentru care vreau asta e ca să le fie celorlalţi mai uşor, să nu le mai fac rău, să nu mai fiu o povară. E o vinovăţie constantă care nu e de altfel de nici un folos şi ar cam trebui să fie. Ar trebui să pot să fac tot posibilul să lupt pentru ei, să-mi controlez toate aspectele negative care clocotesc în mine din ce în ce mai puternic, mai haotic, mai învolburat.
  Am greşit mult când mi-am dorit prea tare lucruri ce nu era posibil să-mi fie destinate. Am greşit prea mult. Aş vrea doar... să pot să vorbesc, constant, să-mi vorbească veşnic cineva să nu mai fie tăcere şi singurătate şi dor, şi supărare. Aş vrea să nu mă mai judece nimeni pentru că nu vreau să cred în divinitate şi în ce altceva vreţi voi să credeţi. 
  Simt cum inima mi se frânge din nou şi din nou în sute de mii de bucăţi şi ştiu că din asta nu mai am cum să ies. Ştiu că sunt un monstru. Ştiu unde voi sfârşi. Cred că dacă iadul există ar fi o pedeapsă prea superficială pentru sufletul meu. Ardeţi-mă înainte să vă mai fac rău.

Gânduri fugitive

  Ştiam că trebuie să o spun cumva şi nu am cum aşa că o scriu, că la oricât de rău îmi e nu pot nega că se întâmplă şi lucruri ce par mărunte dar care mă ajută să mă mai ridic cât de cât şi să trec pe o linie aproximativă a normalului. Sunt poate câteva cuvinte şi zâmbetul cald al unui prieten dar e mai mult decât suficient. E de ajuns să ştii că cineva s-a gândit la tine şi printr-un simplu mesaj ţi-a luminat ziua.
  A trecut ceva timp... şi asta e tot ce pot să spun.

Ciocnire între iluzii şi realitate

  Toate cuvintele astea îmi fug prin faţa ochilor şi nimic nu mai pare real. Doar lacrimile. Ele sunt aici, sunt palpabile, sunt adevărate şi n-ai idee cât de amare. Acum, nu-mi vine să cred că spun asta dar îmi doresc doar să nu fi existat nimic, să nu fi cunoscut sentimentele astea, să pot să ucid cumva toate imaginile acelea care îmi otrăvesc sufletul. O să uit, trebuie să uit şi cât mai repede posibil, cât mai definitiv. Pentru că dintre numeroasele mele greşeli, asta e una catastrofală. În urmă cu ceva timp ştiam de ce mi-am pus mereu atâtea piedici, oprelişti, de ce am reprimat totul. Însă nici acum nu cunosc cu exactitate ceea ce se zbate în mine, nu înţeleg şi nu o să încerc să înţeleg, nu vreau să o fac şi totul va rămâne aşa, o atribuire de vină pentru propria persoană şi o întrebare pe care o reneg.

  Pentru prima dată în viaţa mea, nu-mi mai doresc absolut nimic, mă las în bătaia vântului. Să mai am curaj să îmi doresc ceva? E inutil şi pe urmă dureros.

Nu însemn nimic...

  Şi asta nu mă doare...asta doar mă lasă aşa, lipsită de viaţă. Dacă înainte, în inima mea era un gol, acum chiar nu o mai umple nimic. Toată materia ce îi forma conţinutul e acum cenuşă şi e prea târziu să o mai strâng. Vântul ăsta rece a spulberat-o.

I need the end to set me free

Furie, neputinţă, lacrimi, durere, oboseală, dorinţe negre, frică, groază, obsesie.
Toate în acelaşi timp.

E ca şi cum aş juca veşnic acelaşi joc, ale cărui nivele devin mai negre, mai sufocante, mai adânci. Am pierdut toate persoanele la care am putut să ţin. Mi-am pierdut sufletul, mi-am pierdut ultima picătură de viaţă care mai curgea în venele mele. Mi-e atât de frică să mai ies mâine din casă, din spaţiul acesta, să mai văd oameni, să mai respir acel aer.
I need the end to set me free, I need the end, I need it.

Game over

  E îngrozitor atunci când te trezeşti în mijlocul unei greşeli, în mijlocul unei situaţii în privinţa căreia ştii că te puteai forţa să nu ajungi. E îngrozitor să simt din nou lucrurile astea, să îmi dau seama că din partea mea, totul a fost un impuls stupid, nişte sentimente care nu trebuiau să existe, să evolueze. A fost încă de la început o teamă a cărei existenţă se baza pe motive solide, şi n-am ştiut să ascult raţiunea care se zbătea să ajungă la mine, care se chinuia să se facă auzită.

  Acum, trebuie doar să îmi promit mie că n-am să mai fac asta vreodată. Acum, trebuie să mă mobilizez să fac ceea ce e important, să învăţ cât pot de mult şi în rest... oricum nu mai contează pentru că nimic nu mai are puterea să mă facă să fiu bine, cât de puţin. Acesta e sfârşitul, ia te uită, accept un sfârşit şi doar eu pot să văd că acesta e singurul lucru cu adevărat trist, dintre toate.