Reprezentări sedate

"Because the same night I dream that I lose you
I'll fall in love
Oh honey don't let me walk away from this
If I'm trying to fuck up my own life,
Then until I figure out why,
I think it's best you keep your distance
Lest I fall in love."

  Greşesc, ignor, şi mă îndepărtez. Şi sunt atât de conştientă de asta. Sunt conştientă că atunci când m-a cuprins teama, am fost o laşă şi am fugit. Am fugit de tot ce mi-a însufleţit vreodată fiinţa, de singura flacără ce m-a putut aprinde, flacără pe care am stins-o, inconştient, fără să clipesc. N-am să mă schimb vreodată, asta e concluzia pe care o pot desprinde încontinuu.
  Am recitit cuvintele acelea care mi-au făcut inima să bată atât de violent, într-un zbucium de o provenienţă şi identitate prea puţin definită. Nu poţi să arunci însă, o piatră în văpăi şi să aştepţi să vezi cum arde, e ca şi cum i-ai cere materiei să-şi schimbe compoziţia. O amintire e doar frântură moartă, secată de viaţă din realitate. Nu o poţi învia doar pentru că îţi e dor, aşa cum nu poţi sufla în aripile unui fluture inert şi să speri că îşi va lua zborul.
   Încerc totuşi să fiu recunoscătoare, pentru simplul fapt că ceva, a existat, că am fost completă cândva, că a fost real tot ce mi-a trecut luni de-a rândul prin suflet. Nici măcar nu alung gândurile, le las să curgă. Îmi imaginez cum ar fi fost dacă dorinţele ar fi devenit realitate şi n-ar fi rămas numai visele proşti ale unui copil imatur. M-a cuprins un frig pe care căldura nu-l poate îndepărta.

Margini în vid

  N-am ştiut şi nu ştiu ce să îi spun. Şi ea mă întreabă într-una chiar de nu-i răspund. Eu... nu vreau s-o ascult, căci n-o înţeleg şi nu ştiu ce vrea. Ştiu doar că mă întreabă de tine, şi atunci, îi spun să plece, să tacă, să nu-ţi mai pronunţe numele. Încă o rog... şi nu vrea să mă asculte.

  Aş vrea să spun ceva doar... să spun, să pot să las totul afară, să nu mă mai macine, să nu mă mai frângă la fiecare pas. Nu mai am cui, am avut grijă să-i fac pe toţi să plece, şi mai mult ca sigur, le-am făcut cel mai mare bine pe care l-aş fi putut face vreodată. Le-am salvat sufletele şi i-am îndepărtat de întuneric. E ca şi cum totul şi-a recăpătat echilibrul pierdut. 

  E tot ce ştiu... e tot ce mai aud zilele astea, lunile astea. E ca şi cum te trezeşti dintr-un vis şi apoi încerci să ţi-l aminteşti continuu. E atât de gol totul, ştii? Ca şi cum tot sângele s-a scurs din vene şi oasele s-au sfărâmat şi încetul cu încetul s-au spulberat, s-au pierdut în haos. 

Ascensiune denaturată

 E atât de ciudat binele ştii?
 E prea ciudat.
 Şi e mult prea mult bine înşelător pretutindeni.
 Binele nu e pe deplin bine dacă nu are o fărâmă de rău în el. Iubeam răul acela atât de plăpând şi de nesigur. De ceva timp nu mai am cuvinte, nici inspiraţie, nici avânt. E doar energie banală desprinsă din nimic.
 Binele nu e până la urmă bine când îmi bântui visele şi după atâta timp. Dar m-aş întoarce oricând la rău dacă aş ştii că te găsesc acolo.

Pietre albe

  N-am scris vreodată lucruri în care nu erau implicate sentimente. Am simţit mereu, prea mult. De aceea, au trebuit să mă vindece şi într-un final au reuşit. A trebuit să mă readuc din disperare şi sfârşeală, poate numai pentru a lua înapoi ceea ce mi-a fost furat. Nu-mi va da însă nimeni înapoi ani din viaţă, acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi, acei ani pe care nu vreau să îi ţin minte.

  Vreau numai să pot să simt. Durere, ură, furie, extaz, frică, orice numai să simt căci tot ce îmi doresc e să fiu vie, nimic mai mult.

                           

  Vreau să fug departe, departe de aici, prin noapte, prin bălţi şi gropi adânci, să cad de sute de ori, să mă bată vântul şi ploaia, să simt sângele cald curgând din răni subţiri şi să respir întunericul nopţii. Poate aşa, o să pot să simt ceva. Poate aşa, o să-mi aduc aminte ceva, şi o să-mi aud inima cum bate. Eu nu mai am o inimă. E doar o maşinărie bine unsă care îşi face prea bine treaba.

You will understand why storms are named after people

  Şi-am fugit, şi ai fugit şi nu mi-a mai fost frică.

  Nu ştiu ce am ales... am ales poate să acopăr totul în decizii proaste pe care nu le înţeleg. Dar nu-mi pasă. Asta e cea mai bună parte atunci când nu mai simţi nimic luni de zile.

  Imaginează-ţi... un tren care a ieşit de pe şine. Fără control, automat fără direcţie, mişcându-se haotic până când se izbeşte de ceva. E aşteptat astfel, doar dulcele dezastru şi coliziunea cu toate consecinţele posibile. Degeaba tot ce vezi e marea calmă şi, în aparenţă, neprimejdioasă atunci când simţi în aerul greu, apăsător, furtuna. 

  Sentimentele mă deţin dar eu nu le pot percepe. Ştiu doar că dorul e atât de puternic încât nici nu îl pot simţi. Sau poate sunt de vină toate substanţele cu care m-au îndopat cu speranţa că vor repara astfel copilul trist căruia i-au oferit pe rând, aceleaşi teoretice, banale şi stupide "rezolvări miraculoase".

  Vreau să fug în continuare. Nu mi-e frică. Şi vreau să îmi fie.

Veche, inutilă reverie

E aici.

Te-a auzit şi ţi-a răspuns.

Păcat că nu l-a văzut nimeni. Păcat că te-a înghiţit. 

Un pui de vrabie îmbrăţişează inert asfaltul rece. Îi râvneşti soarta. 

Şi... visele. De unde vin? De ce ţi le-au dat când nu le-ai vrut, de ce ţi-au luat şi dat suflare când n-ai vrut? De ce dintre toţi, atunci când ai spus "pentru totdeauna", numai tu n-ai încrucişat degetele? 

Cum ar fi fost să fi putut să te sinucizi cu un gând? Ah, nu... ai fi murit de prea multe ori.

Liniştea ţiuie ca întotdeauna şi azi nu vreau s-o ascult. Azi îi spun să tacă. Azi ţiuie mai tare ca niciodată. Şi tu, celălalt tu, dintre toţi, unde eşti? Ce eşti, ce ai fost, ţi-e bine, ţi-e... dar până la urmă, eu te-am creat şi tot eu te plăsmuiesc şi acum. Eşti acolo trăind, sunt aici tremurând.