plămânii mei au învățat să se umple din nou cu aer

numai pentru ca fumul gros să-i pătrundă din nou

ca atunci când te intoxici și ultima inspirație curată

îți inundă creierul, ca și cum te-ar salva de la moarte. 

nu e nimic mai pueril decât să nu vrei să te doară

să nu-ți dorești să simți cum se luptă fiorii reci 

cu vâlvătaia aprinsă în carne 

sfârâitul... trebuie să-l auzi

și scrâșnetul dinților, menit să ascundă

ceva ce nu trebuia să vezi. 

cel mai rău trebuie să fie atunci când nu există motive

când nu poți să pătrunzi un rău

e mai ușor dacă-l poți înțelege.

dar atunci când te scalzi în lacrimile cuiva

atunci când cu bucurie înfigi câte o lamă tocită

în rănile unui corp care se luptă să le închidă

izbăvirea trebuie să-ți fie refuzată.

leagă-mă la ochi, promit să nu îmi fie frică

așa cum mi-a fost când sloiul palmelor mele

s-a topit până n-a mai fost nimic, într-ale tale.

tu știi încotro mergem

eu n-o să te întreb

oprește-mă tu

zdrobește-mi oasele într-o îmbrățișare.

trebuie să mă înveți 
cum să-mi umplu din nou plămânii cu aer
sau cum să găsesc calea când drumurile
sunt toate atât de albastre,
nesfârșite.

rătăcirea e asumată
să nu trimiți pe nimeni să mă caute
vino tu
și pierde-ți pașii lângă ai mei 

eu am grijă să acopăr urmele.

tu nu știi 

cum eu nu știu să scriu despre frumos

despre cum îmi desenezi inimioare cu degetul pe obraji

despre bătăi ciudate ale inimii 

despre cum nu mai știu să fiu eu

acea eu pe care îmi doresc să n-o cunoști

nu acum sau poate niciodată. 

știi ce nu mai știu?

am uitat cum e să mă doară

dar avem șaisprezece ani

n-are voie să ne doară nimic.

spune-mi dacă ai cunoscut vreodată

niște obraji străbătuți de sânge

cu piele întinsă și curată

și umbre vineții în spatele ochilor limpezi?

spune-mi, ai știut cum arată un copil bătrân?

un prunc care n-a strigat

n-a râs, nu s-a jucat.

cu capul în mâini, copilul așteaptă 

ar stinge lumina umbrelor vineții

dar nu ajunge.

ar părea că sute de mii de mâini

au muncit neîncetat tot atâția ani
să înalțe zidurile unei replici ale infernului
atât de vie și de fidelă.
e o singură pereche de mâini care construiește
din care curge neîncetat sângele
pus între cărămizile ce se înmulțesc
zi după zi
într-o neobosită pedeapsă.
iadul nu e altceva decât creația
peste care nu poți să fii stăpân. 

închisoarea acestei minți are nevoie de dorințe

de vise pe care să mi le imaginez

dar care nu se pot îndeplini niciodată.

e ca o simulare

nimic adevărat, doar în caz că

prăpastia în care căderea e continuă

s-ar termina vreodată. 

degeaba închid ochii strângând pleoapele

fiecare scenariu se atinge doar preț de o secundă

cu realitatea. nu știu niciodată care e mai detestabil

răul dorit sau răul pe care ți-l fac alții

atât de firesc, fără străduință. 

aștept toamna și apoi nu îmi amintesc nimic din ea
așa cum nu-mi pot aminti vreo clipă fericită
cea mai ciudată uitare
e aceasta, în care orice durere vibrează 
mai vie ca orice euforie care a existat vreodată. 

mi-e dor de vocile care șopteau de obicei
ale căror întrebări se amestecau 
cu deznădejdea și absența răspunsurilor.
acum e atât de liniște 
o liniște care nici măcar nu țiuie
prefăcută, prevestitoare. 

totul e bine

atât de bine încât nu mai aștept nimic

nu te mai știu, nu mă mai știu.

neștiința nu doare atât de tare, recunosc

e sufocată între un demult prea apropiat

și un prezent în care nu știu să exist.

atât de bine poate să fie totul 

îmi pare rău că întotdeauna știu

ce și cum n-o să fie

știi și tu

că pentru oamenii ca noi 

nu poate fi altfel. 

cel mai prost vin
are gustul celei mai frumoase amintiri
sub aceeași influență demidulce
care știu că nu îți place
și nu îmi place nici mie.
gustul e același 
de pe dealul unde ne-a plouat atunci 
demult 
în locul în care mi-ai jurat că m-ai dus numai pe mine
dar fiecare fir de iarbă îmi șoptea
că ea l-a călcat înaintea mea. 

nici măcar nu îmi plac trandafirii
dar i-am păstrat uscați, în cărți
în sertare și în borcane ascunse sub haine
prin dulapuri. 
sunt un clișeu mai mare decât trandafirii mei din cărți
cu dorințele mele răsuflate
pe care nu le știi

nu le-a știut nimeni niciodată. 

așteptarea mea e exodul

când o să vină

n-o să-mi dau seama 

n-o să știu că o altă patimă

s-a așezat pe cenușa celei vechi.

am să regret uitarea

n-aș vrea să poată să mă cuprindă 

să întregească sau să vindece,

aducătoare de noi slăbiciuni. 

confortul unui dependent de durere
îl găsești în rănile care azi par vindecate
iar mâine sângerează ca în prima zi
înainte să fi înfipt prima dată acul 
sau să fi pus prima copcă.
disconfortul nu e altceva decât 
arsura din spatele orbitelor uscate.

mi-a fost frică 

atât de frică

încât am sorbit căldura beznei revărsată în palme 

din nou și din nou.

mi-a fost frică

de cât de tare aș putea să iubesc întunericul

din spatele pleoapelor, dintre coaste

căci liniștea în care se scaldă durerile

liniștea în care se îneacă obsesiile 

n-a existat vreodată și n-ar exista

fără întuneric.

am vrut să mă bucur

de mult n-au mai curs cuvinte 

de și mai mult nu le-am mai simțit povara

și urletul stins, dorința de eliberare

pietrificată între două ziduri

ale aceleiași dureri. 

nu știu dacă pot să mă bucur

pentru ceva ce credeam a fi mort

pierdut pentru totdeauna 

sau să jelesc pentru ceea ce afund cu amândouă mâinile 

pentru singurul egoism pe care l-am putut aduna

pentru mine, pentru prima oară. 

am să mă bucur

de pierdere, de plecare

de sfârșit

de uitare. 

mi s-a părut că vorbesc mereu despre vreo vâlvătaie
ce cuprinde cu rapiditate butoaie de catran
că prea des cuvintele erau despre fiori poetizați
respingător de aproape de tot ce am pretins că urăsc mai tare.

acum știu că se poate să nu mă mai cunosc
se poate să găsesc din ce în ce mai des
rușini și vini imaginare

pedepsele altora, mereu luate cu mine

ispășite în cea mai adâncă solitudine. 

n-am vorbit vreodată despre vreo vâlvătaie 

înainte să se stingă

despre oameni, bucurii, iubiri

până ce n-au mai fost. 

mi-ai lăsat somnul fără vise
numai din când în când 
se mai perindă printre ele sunete
și cât de ciudat e să visezi sunete
sau poate sunt doar scăpări ale minții mele

care nicidecum nu se luptă,
să ierte, să regrete, să recunoască. 
mi-am amintit cum suna
respirația ta întretăiată
chiar înainte să îți ștergi lacrimile
pe care ți le prindeam în palmă.
mi-am amintit că niciuna nu avea să-mi aparțină
pentru că eu, noi
existam în realități separate. 

la început nu mi-ai dat voie să scriu despre tine

acum nu mai e nevoie să te ascult

nu poți să mai pretinzi că te împotrivești

că nu vezi greutatea pașilor chinuiți

doar pentru că nu sunt ai tăi. 

ți-am dat drumul din jurul gleznelor

de unde poverile tale mă adânceau

ne îngropau în întunericul tău

beznă la care mă făcusem părtașă. 

e prima dată când întorc spatele durerilor tale

m-am smuls de lângă tine

cel mai greu de îndurat e gândul

că ne puteam fi unul altuia vindecare.