Absenţa semnificaţiilor

 Şi...nu fac nimic. Şi nici n-am să fac ceva prea curând iar siguranţa asta inutilă mă agasează din ce în ce mai mult.
 Se presupunea că vara asta va fi diferită...şi ar fi trebuit să fac o grămadă de lucruri...să scriu...să mă apuc de chitară...dar ca de obicei, ultima mea picătură de motivaţie a dispărut subit. Un teanc de cărţi şi un volum început mă aşteaptă într-o parte a camerei şi chitara zace în cealaltă. Trec mereu pe lângă ele ocolindu-le.
 Realizez că tot ce fac e să zac privind în gol şi ascultând muzică. Nici măcar o idee relativ concretă nu îmi trece prin minte. Totul e compus din abstracţiuni iar asta nu face decât să menţină prezenţa confuziei ce a pus stăpânire pe mine de o vreme încoace. Şi nu-mi place. Şi totuşi nu fac nimic să schimb ceva iar asta...asta nu-mi stă în fire. Cred. Sau mai bine nu mai cred nimic.
 Visele şi stagnarea şi obscuritatea şi tot haosul ăsta mă sufocă. Eterna mea fobie de sufocare nu încetează să se manifeste din nou şi din nou şi din nou dar am impresia că de data asta nu îmi mai e frică. Până şi frica a paralizat în mine iar asta e periculos deja. Frica obişnuia să mă definească. Acum nu ştiu ce mă mai defineşte, asta dacă mă mai defineşte ceva. Poate nu mai sunt nimic. Poate nici nu mai exist. Poate...n-am existat niciodată cu adevărat.
 Mi-e dor, mi-e mult prea dor de tot şi de toate.
 Nu vreau să mai fie vară vreodată...