Numb.

  Mi-e frică, atât de frică. Simt frica aşa cum în întreaga mea viaţă n-am mai simţit-o. Acum sunt singură. Şi da, de asta îmi e atât de frică pentru că nimic, absolut nimic nu mă doboară, nu-mi distruge statura instabilă mai uşor decât singurătatea. Şi ştii de ce îmi mai e frică? Nu, nu ştii. Dar nu pot să neg, nu mai pot să-mi ignor gândurile pe care le aud din ce în ce mai tare. 
  Aş vrea să pot să îmi sfărâm în milioane de frânturi reflexia pe care nu pot s-o înţeleg. Nu-i o scuză că iubeşti prea mult, nu e, nu mai e sau n-a fost niciodată. În disperarea de a nu-i pierde îi rănesc, îi rănesc pe puţinii oameni care ţin la mine. Îi iubesc prea mult. Dar asta nu mai e o scuză, ai uitat?
  Aş putea să strig, aş vrea să strig şi să spun cât de rău mă doare. Dar cine o să mă audă acum? Cine? E noapte şi e linişte dar nimeni nu aude şi nici n-ar avea cum. Poate merit asta. Merit uitarea şi gustul ăsta amar. Amar, atât de amar. Îţi aduci aminte? Se poate mai amar de atât şi eu ştiu. Tu ştii ?
Mi-e dor de vise. Pe ele nu le-am pierdut încă...sau nu le-am pierdut de tot. Vreau să adorm şi să visez şi să nu mă trezesc mâine dimineaţă, doar să visez şi atât. 
  Mă ard ochii. Vor să plângă dar sufletul meu deshidratat nu-i mai lasă, căci poate lacrimi nu mai sunt. Şi mă simt nevoită să le înlocuiesc. 
- "Nu-ţi aduce decât mai multă suferinţă." 
- " O să sting o durere cu altă durere."
E incorect. Nu pot să sting nimic şi orice urmă de raţiune se pierde în oceanul tulbure şi obscur al unor scăpări fără sens. Nu pot face ce trebuie, nu pot fi în concordanţă cu niciuna din cerinţele lor, concordanţă de care nu cred că mi-a păsat vreodată cu adevărat. 
  Cu fiecare cuvânt, cu fiecare rând pe care îl scriu teama creşte în mine întocmai ca un râu umflat de ploi. Mă opresc deşi nici aşa nu-i suficient. E linişte şi mi-e frică.