M-am păstrat întotdeauna departe de lucruri spontane, departe de surprinderi şi situaţii pe care n-aş fi putut să le prevăd. Mi-am planificat veşnic fiecare acţiune, fiecare oră din viaţă, fiecare pas, mi-am controlat absolut orice mişcare. N-am făcut mereu ceea ce simt...am făcut ceea ce ar fi fost bine. Probabil că şi respir planificat şi totul e în regulă pentru un timp şi crezi că te simţi în siguranţă...doar crezi.
Apoi, te plictiseşti şi vrei ceva nou şi brusc viaţa te surprinde singură, fără să-ţi mai dea ocazia să controlezi lucrurile, să le anticipezi.
Acum două săptămâni nu m-aş fi gândit niciodată la o astfel de decizie, o decizie în care nu mintea ci inima mea şi-a spus ultimul cuvânt. Poate pentru o zi, am renunţat la griji, am renunţat la frica mea permanentă de a fi eu, teama de a exista cu adevărat.
Azi, totul e diferit. E diferit pentru că simt din nou acea căldură care mă inundă şi nu, n-am să-i spun niciodată pe nume. Sunt tot nesigură, dar e şi o parte din mine care crede şi e fericită. Pentru cât timp? Nu ştiu.
Relizez că sunt doi ani de când am simţit asta prima oară şi totul se amplifică pe zi ce trece. Are totul un capăt? Dacă da, eu nu vreau să-l aflu.
Sunt o persoană norocoasă. Pot să iubesc şi asta-i tot ce contează. Poate că visele devin realitate dacă speri îndeajuns de mult. Poate că am dreptul să visez şi nimeni nu mă poate opri să o fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu