Gânduri împrumutate

“Only once in your life, I truly believe, you find someone who can completely turn your world around. You tell them things that you’ve never shared with another soul and they absorb everything you say and actually want to hear more. You share hopes for the future, dreams that will never come true, goals that were never achieved and the many disappointments life has thrown at you. When something wonderful happens, you can’t wait to tell them about it, knowing they will share in your excitement. They are not embarrassed to cry with you when you are hurting or laugh with you when you make a fool of yourself. Never do they hurt your feelings or make you feel like you are not good enough, but rather they build you up and show you the things about yourself that make you special and even beautiful. There is never any pressure, jealousy or competition but only a quiet calmness when they are around. You can be yourself and not worry about what they will think of you because they love you for who you are. The things that seem insignificant to most people such as a note, song or walk become invaluable treasures kept safe in your heart to cherish forever. Memories of your childhood come back and are so clear and vivid it’s like being young again. Colours seem brighter and more brilliant. Laughter seems part of daily life where before it was infrequent or didn’t exist at all. A phone call or two during the day helps to get you through a long day’s work and always brings a smile to your face. In their presence, there’s no need for continuous conversation, but you find you’re quite content in just having them nearby. Things that never interested you before become fascinating because you know they are important to this person who is so special to you. You think of this person on every occasion and in everything you do. Simple things bring them to mind like a pale blue sky, gentle wind or even a storm cloud on the horizon. You open your heart knowing that there’s a chance it may be broken one day and in opening your heart, you experience a love and joy that you never dreamed possible. You find that being vulnerable is the only way to allow your heart to feel true pleasure that’s so real it scares you. You find strength in knowing you have a true friend and possibly a soul mate who will remain loyal to the end. Life seems completely different, exciting and worthwhile. Your only hope and security is in knowing that they are a part of your life.”

― Bob Marley

Frământare inutilă

  Privesc în gol şi muzica îmi răsună haotic în căşti. Nu înţeleg nimic şi sufletul şi mintea mi se varsă constant într-un spaţiu vid. Pot să simt totul atât de puternic şi aş vrea să nu mai trebuiască să simt nimic.
  E doar o altă zi, în care fără să vreau lansez întrebări la care nimeni nu o să răspundă şi observ că am atins un punct în care deşi nu înţeleg nimic şi pe nimeni, totul e doar obişnuinţă şi probabil sunt obligată să gravitez în jurul acestor situaţii.
  Fiecare cuvânt pe care l-am proiectat azi are sute şi sute de semne de întrebare. Şi le neg pe toate şi le ascund şi fiecare gură de aer mă doare şi mă face să îmi amintesc într-una faptul că am ajuns într-un stadiu alarmant al inutilităţii, ca persoană. Mă împiedic la fiecare pas de obstacole pe care doar eu le văd, mă împiedic în propriile mele fapte, cel mai adesea, greşeli. Tot ce fac e să spun, să scriu, să strig că nu mai pot, că starea mea nu-mi mai permite să fiu o persoană normală şi că ajutorul de care am nevoie nu-l pot primi, sau nu-l pot primi acum.
  Nici nu mai pot scrie. Am îngheţat pur şi simplu şi nu-mi pot reveni şi va fi greu dacă nu chiar imposibil să fiu ceea ce trebuie să fiu. Eu cred ca nu mai vreau să fiu nimic.

Linişte

  De multă vreme nu am mai scris noaptea, într-o astfel de linişte. De multă vreme nu m-am ascultat în felul acesta. Toată ziua am aşteptat să se întunece, să se oprească totul ca să pot să fiu singură cu gândurile mele. În ultimul timp, tot ce vreau e să mă refugiez ca să le pot asculta, să pot să revăd totul şi să realizez din nou că nu ştiu ce-i cu mine, să realizez din nou că sunt fericită. Nu mai pun întrebări, nu cum o făceam înainte. Nu mai vreau să aflu nimic momentan. Am răbdare. Da, eu, cea care are oroare de aşteptări, de incertitudini, cea în jurul căreia se găseşte veşnic frica, acea "eu" are acum răbdare.
  Credeam că nu o să mă mai opresc din scris în seara asta. Dar avântul meu a obosit destul de rapid. Scriu propoziţii, fraze întregi pe care mai apoi le şterg pentru că nimic nu e suficient, nimic nu e destul de bun. Nimic nu exprimă totul aşa cum îmi doresc, nu ascunde detaliile şi sensurile pe care în acelaşi timp aş vrea să le eliberez.
  
  Vreau să îţi spun atât de multe. Nici nu ai idee. Dar acum nu pot şi poate n-o să pot vreodată. Câteodată vreau să-ţi pot arăta câte vise şi gânduri se îndreaptă zilnic spre tine. Cred că o să mă opresc aici tocmai când am mai multe de spus, tocmai când ideile se conturează mai bine şi o să ascult liniştea asta, păstrând totul pentru data următoare.

Azi mă port ciudat

  Azi se amestecă în mine atât de multe, nici nu ştiu ce-mi e. Azi, simt o energie aproape ireală pe care foarte greu reuşesc să o scot la lumină. Azi nu am nevoie de sfaturi, de ajutor, de sugestii sau îndrumări, pentru că doar eu ştiu ce e cel mai bine pentru mine. Azi nu mă înţelege nimeni. Eu vă vorbesc în cuvinte pe care refuzaţi să le acceptaţi aşa cum sunt, în realitatea voastră compusă din banal şi formalităţi, tot ce spun eu sunt închipuiri. Toţi mă priviţi şi prea mulţi credeţi că ştiţi cine sunt. Însă adevărul e că oricum ar fi, în orice situaţie posibilă, nimeni nu ar putea să mă cunoască pe deplin. Pentru că vedeţi numai ce vreau eu să vedeţi, prea puţine, totul e mereu incomplet.
  Azi vorbesc şi mă port ciudat, şi nu-mi pasă... azi aş vrea să înţeleagă cineva, azi aş vrea să nu mai fiu aşa singură şi să pot să păstrez fericirea asta. Azi, aş vrea să ştiu că mai e cineva ca mine în lumea asta, cineva care se zbate să fie liber şi să rupă limitele stupide de care mă ciocnesc la tot pasul.

 Azi, vreau oare prea multe ?

Beatitudine

  Recitesc toate ideile pe care mi le-am notat pe fiecare colţ de hârtie pe care l-am prins zilele astea. Speram să sintetizez ceva, să simplific totul şi să aflu ce vreau să spun cu adevărat. Dar nu pot. Cuvintele nu-mi sunt de folos, din nou, căci de data asta totul e mult prea mult pentru ca eu să îl pot aduce la o formă concretă.
  Mi-am spus de multe ori înainte că au fost clipe în care am fost fericită, şi da, probabil ar fi greşit din partea mea să spun că nu a fost aşa. Au fost, forme, categorii inferioare ale fericirii. Dar treapta cea mai înaltă nu mi-a fost până acum accesibilă. N-am atins înainte beatitudinea. Mi-am imaginat-o, am compus-o din fragmente imaginare şi am încercat să mi-o induc, până când am realizat că era un fel de amăgire. Folositoare într-adevăr, dar în esenţă, o amăgire.

  Aş vrea să pot cumva să spun, să exteriorizez totul, pentru mine doar. Căci tot ce simt acum, totul se amestecă într-un haos plăcut, într-o stare de confuzie pe care n-am mai perceput-o. M-am blocat, de data asta m-am blocat cu adevărat şi ce mă surprinde e faptul că nu vreau să-mi revin. Nu ştiu cum să numesc asta, nu ştiu ce mi se întâmplă, nu ştiu. Şi e totul atât de puternic încât dacă aş aduna toată forţa, toată energia tuturor emoţiilor care au trecut prin mine vreodată, ar fi nimic pe lângă ceea ce simt acum. O să mă opresc aici deşi, ca întotdeauna sfârşitul lipseşte. De ce ? Pentru că nu-mi plac sfârşiturile. Pentru că de când mă ştiu, am prelungit totul spre inexistenţa unui capăt. Pentru că prefer să mă scufund în infinit decât să accept sfârşitul şi legătura lui cu banalul, atunci când banalul e ceea ce urăsc cel mai mult.

For a pessimist, I'm pretty optimistic

  Astăzi, n-am vreun motiv să fiu optimistă şi să zâmbesc. Dar o fac, şi asta nu mi s-a întâmplat niciodată. Totuşi dacă stau şi răscolesc toate lucrurile care-mi trec prin suflet, aflu că încrederea oamenilor îmi dă puterea să sper. Căci văd şi oameni minunaţi care cred în mine. Şi dacă ei o fac, poate că trebuie să o fac şi eu căci nu pot să-i mai dezamăgesc constant, ei merită mai mult.
 
  Întunericul nu e o prelungire a răului. Întunericul din mine e doar reacţia de respingere asupra răului care se scaldă în lumină, într-o lumină murdară şi falsă. Întunericul e uneori pace, e linişte, în întuneric sunt acasă.

  Cred că mi-am animat din nou vechile vise. Poate că nu le pierdusem, poate doar mi le-am reprimat şi le-am ascuns undeva unde nu le-am mai putut accesa. Dar azi, visez din nou. Visez că o să scriu cândva cu adevărat, visez că o să fiu bine, că o să iubesc, că n-o să-mi mai fie ruşine de nimic, că o să fiu fericită. E probabil să nu se întâmple dar şi numai ideea de a visa e mai bună decât scufundarea în simţiri şi atitudini apocaliptice.

Lies, lies, lies

  Oamenii... oamenii mint atât de mult. Mint şi amăgesc, fără motive, mint şi nu le pasă de consecinţe, nu le pasă, NEPĂSARE totală, NEPĂSARE. În urmă... rămân sute de întrebări, pentru care răspuns nu vreau să găsesc. Mi-ar fi astfel zdruncinate toate amintirile frumoase şi pe acelea, nu risc să le pierd; au fost clipe fericite poate şi astfel le-aş regreta.

Minciuni, atât de multe minciuni.

  Mă scufund în ele. Dar tu, minte-mă în continuare, căci te las. Vina-i doar a mea.

  O să-mi închid sufletul şi nimeni n-o să mai intre în el.
  Bine ai revenit... veche "eu".

Lipsă

 

  Pot doar să conştientizez că acum două ore eram bine. Că azi şi ieri aproape am fost în regulă. Dar totul m-a lovit din nou, mai puternic decât oricând, fără motive, fără ca ceva să declanşeze totul.
  Am nevoie de ceva pentru care să lupt. Ceva adevărat, nu doar o închipuire ce mai târziu o să mă sfâşie. Nu pot să spun ce e acel ceva deşi ştiu prea bine ce e.
  În gânduri si în vise îmi urlă pieirea, şi nu pot controla nimic. E haos şi o continuă distrugere, o veşnică luptă, un etern război.

  Am devenit plictisitoare... am renunţat la mine, la visele mele. Am renunţat la scris. Am renunţat la singurul lucru la care credeam că sunt bună. Eşecurile m-au făcut să renunţ. Dezamăgirea.

  Mai e o singură dorinţă pe care nimic n-a reuşit s-o clintească. Dar nu pot să continui şi mă opresc aici, şi nu-mi spun mie totul... ca întotdeauna.