Habar-nam cum reuşesc să fac asta. Să trec dintr-o stare în alta, să oscilez
veşnic între sentimente fluctuante şi imposibil de conturat.
Nu ştiu să precizez vreodată ceea ce simt. Nu ştiu şi n-am ştiut vreodată
sau poate ştiu şi mi-e doar frică, aşa ca de obicei.
Întreabă-mă cine sunt. Îmi ştiu numele şi atât. În rest e doar veşnicul şir
de întrebări fără răspuns. Greşesc din nou pentru că în mod contradictoriu
răspunsul e, şi presupun că a fost, mereu aici. Răspunsul e mai aproape ca niciodată,
doar că mi-e greu să-l ating.
Ce e de înţeles până la urmă ? Poţi înţelege absurditatea în cele mai fine
detalii ale ei ? Nu, nu poţi.
Mi-e inutil să-mi mai determin aspiraţiile, sunt deja delimitate concret
aşa că tot ce fac e să recitesc cu ochii raţiunii mele încâlcite, dorinţe timide
şi reticente ca întotdeaua.
Nu mă voi putea ascunde mereu în spatele unor rânduri tremurate şi incomplete.
Sunt perfect conştientă de asta şi totuşi tot ce fac e să alung neîncetat clipa
în care mă voi confrunta cu toate temerile mele.
Nu mai ştiu nimic. Şi numai eu îmi dau seama cât de mult aş vrea să ştiu.
Nu cred că e motiv de panică, te vei trezi într-o dimineață și vei ști cine ești, vei avea curajul să atingi toate răspunsurile. Dar să nu uiți niciodată că, mereu vor mai fi întrebări fără răspuns, trebuie doar să le acceptăm în viața noastră.
RăspundețiȘtergere