Neant

  Poţi să îţi imaginezi asta? Intensitatea unui astfel de întuneric absolut, calmul, perfecţiunea? Eu pot, aproape că pot să simt vidul absolut cum îmi pătrunde în oase, cum îmi reduce existenţa fizică la inexistenţă numai gândindu-mă la un astfel de spaţiu, fie exprimarea mea oarecum improprie. Doar acolo e perfecţiune, e posibil ca asta să fie una din concluziile mele. Acolo e cel mai accesibil nivel al perfecţiunii pe care îl pot concepe, fie el haos sau opusul acestuia. E sadic tot ceea ce spun, nici nu îţi închipui exact cât de sadic poate să fie. Dacă aş da la o parte multitudinea de cuvinte şi aş sintetiza totul într-o frază simplă, mesajul meu ar fi puţin mai dur, mai înspăimântător aş putea spune. Am făcut şi asta şi e deja obişnuinţă când nimeni nu mă crede. O să mă creadă toată lumea până la urmă, e ceva de care sunt atât de conştientă, mai conştientă decât de orice altceva.
  Mă gândesc că într-un astfel de vid cu greu ar pătrunde elemente ale exteriorului, mă gândesc că aici orice concept transpus aici dobândeşte altă natură. Cum ar fi o astfel de lume, separată total de tot ceea ce e cunoscut? Să ştii că dincolo de ziduri, de limite, e durerea şi suferinţa şi că aici totul s-a contopit într-o mare de calm şi inexistenţă. Totuşi, trebuie să apară şi contradicţiile care fac ca astfel de idei să se clatine, de exemplu simpla prezenţă a unei amintiri de altfel necesară ar dărâma toată esenţa acestul spaţiu gol. Nu urăsc mai mult nimic pe lumea asta cum urăsc incertitudinea.
  Cred că pot considera asta o altă variantă a promisiunii mele, şi de data aceasta, o fac cu zâmbetul pe buze căci în clipa asta nu simt nimic. Şi nu, nici măcar asta nu e o situaţie ce se poate apropia măcar de conceptul de "confortabil".

Răspuns și așteptare

   Hei, îți aduci aminte de mine? Nu, nu așa. Vreau să cauți în amintirile tale, să cauți măcar acum imaginea mea. Da? Bine, pentru că eu îmi amintesc totul, ca și cum s-ar petrece iar în fața ochilor mei. Îmi aduc aminte cum eram de nedespărțit, cum refuzai să nu fiu lângă tine. Îmi aduc aminte cum căutai orice prilej, cum căutai cinci minute amărâte doar ca să știi ce e cu mine. Îmi aduc aminte cum știam totul despre tine și că îmi erai singurul refugiu. Știi cât e de greu, când e târziu noaptea și tu nu poți opri lacrimile pentru că îți pare rău, pentru că ești singură și nu contează? Nu îți doresc să știi, îți doresc să știi doar cât de dor îmi e , îmi doresc să poți conștientiza că orice s-ar întâmpla, pe oricine aș avea în preajma mea, dacă tu nu ești aici nu contează. Îmi doresc să știi că mi-aș smulge inima din piept numai să mai fie o clipă cum era odată. Îmi doresc doar să știu toate răspunsurile pe care le-ai ocolit, la atâtea întrebări reformulate de sute de ori. Îmi doresc să știu și eu adevărul, tot adevărul, căci după atâta timp îndrăznesc să sper că merit măcar atât. Vreau doar să simt că îți pasă, să simt că prietenia aceea absolută poate exista iar.
   Am să aștept răspunsurile acelea chiar dacă o să doară iar. Am să le aștept, dar apoi totul va fi bine. Nu așa spuneai tu mereu? Că o să fie bine. Iar eu plângeam și îți spuneam că nu înțelegi. Acum sunt eu cea care poate, nu înțelege. Eu... o să aștept. Eu mereu aștept.

Azi nu vreau să înţeleagă nimeni

  Am vrut să scriu astăzi ca să nu înţeleagă nimeni, da, astăzi nu am nici cea mai mică intenţie de a-i spune cuiva ceva, azi n-am nevoie să mă asculte nimeni. Vreau doar să-mi spun mie ceea ce nu mi-am mai spus de mult şi apoi să uit totul sau măcar să mă prefac că nu ştiu.
  Am uitat tot ce gravitează în jurul ideii de "dorinţă" şi m-am obişnuit să trăiesc aşa cu gândul spre idealul acela abstract, conştientă fiind că au fost momente în care mi-au însufleţit fiecare gând, fiecare mişcare. Am uitat pentru că mi-am spus că am greşit, şi nu pentru prima oară şi cred în continuare asta. Am uitat pentru că e chiar singura cale prin care pot trăi cu existenţa genului acesta de sentimente, am uitat pentru că e greu să păstrezi în mintea ta imagini pe care timpul nu le poate reîmprospăta şi în cele din urmă "uitarea" aceasta a venit odată cu acceptarea imposibilităţii de a avea acces la un astfel de sentiment. Eu...aş vrea să spun atât de multe. Dar nu pot. E şi aşa prea mult şi mult prea greu doar simplul fapt că mă gândesc la toate acestea.
  E târziu pentru asta şi unele dorinţe trebuie îngropate. Supuse uitării.

Pune-i capăt

  Oprește-te, doar oprește-te.

 În seara asta e atât de mult, doare atât de tare. Trebuie să se oprească, trebuie să înceteze cumva. Doar pune-i capăt căci de asta e nevoie nu-i așa? De un sfârșit care să redea unora imaginea concretă a realității. E a nu știu câtă oară când îmi simt inimă arzând, când îmi simt inima frântă și când nu mă pot ridica. Nu pot, e asta atât de greu de înțeles? Eu nu mai sunt, eu nu mai pot spune nici măcar că exist, darămite că trăiesc.
 Nu mai pot face asta. E mult prea mult, e mult prea greu, prea sfâșietor. Azi e ziua în care am pierdut totul, ziua în care porțile a tot ceea ce numeam universul meu, s-au închis. E întuneric aici și-mi e frică. Mi-e frică să-mi mai deschid ochii sau să mai las vreun gând să se materializeze în mintea mea. Mi-e frică de lacrimile ce-mi ard acum obrajii. Nu mai pot...nu mai vreau.

Acum, trebuie să taci

  Greu e momentul în care nu îţi rămân mai multe soluţii posibile, momentul în care tot ce ai încercat să accepţi şi să înţelegi se desfăşoară în faţa ta şi realizezi că nu e cale de ieşire. Realizezi ce s-a întâmplat şi faptul că nimic nu va mai fi cum a fost. Realizezi că meriţi respingerea constantă, meriţi totul şi laşi ca asta să te pedepsească. Ştii că vina e doar a ta, auzi asta veşnic şi o crezi. Şi apoi, nu mai spui nimic, înţelegi că nu trebuie să mai rosteşti vreun cuvânt aşa că întorci capul şi te chinui să te uiţi în altă parte. Trebuie să taci, trebuie. Trebuie să înghiţi totul şi să ajungi cât mai repede acasă unde în sfârşit poţi să te prăbuşeşti plângând, a nu ştiu câta oară. Uneori, nu mai e speranţă că se va mai putea schimba ceva. Uneori, chiar nu mai poţi. Şi atunci taci.

  Simt că am pierdut prea mult ca să mai pot repara ceva.

  Simt că e târziu şi că aici nu e nimeni.

  Simt că hăul în care alunec în fiecare zi câte puţin, mă înghite acum. 

  Şi ce bine ar fi să o facă.

Mi-e imposibil să găsesc un titlu...

The same feeling, the same fuzzy suffocation
Are you still there or it's just another ilussive connotation?
They never saw how we bleed on the inside
It's not too late, and this time we cannot hide.

   A fost prima mea încercare de a scrie versuri în engleză. Erau două strofe, dar din păcate doar pe acestea le-am găsit mâzgălite pe o foaie, într-un caiet. Nu sunt grozave... nici nu știu ce sunt. Cândva o să termin versurile acestea. Când o să îmi dau seamă ce vreau să spun de fapt.

De ce perfecţiune ?

  Am realizat că nimic ce poate face parte din sfera materialului nu mă va mai atrage vreodată. Fascinaţia mea spre palpabil, spre ceva ce nu poate fi combătut a dispărut complet şi iremediabil. Şi nici măcar nu-mi pasă, nici măcar nu vreau să îmi pese de aşa ceva. Nici o imagine a realului, nu mai are puterea să trezească în mine ceva mai mult. E prea lumesc totul, ştii? Asta e reala problemă, o problemă pe care şi dacă aş vrea ar fi mult prea dificil să o explic şi de altfel total inutil.
  Cu toate acestea, a mai rămas un lucru, o chestiune în care fascinaţia asupra ei nu a încetat să se pronunţe. E vorba despre perfecţiunea în sentiment, valoarea absoluta a unuia, intensitatea maximă ce poate interveni. Nimic nu are sens dacă nu e intens, nimic. Nimic nu contează atâta timp cât nu-ţi face corzile inimii să se întindă atât de tare încât să se rupă sau măcar să fie aproape de asta. Am atins perfecţiunea în negativitatea unor sentimente şi o fac în continuare. Îmi mai doresc un singur lucru, o singură situaţie care să se încadreze în astfel de criterii. E la mijloc "posibilitatea imposibilităţii". Absurd, dar cu toate acestea, real în mintea şi concepţiile mele. Dar asta, nu contează acum.

Din păcate...

Curând

  Încă de când m-am trezit în dimineaţa aceasta am aşteptat doar momentul ăsta. Să se termine totul, tot iadul acela care se numeşte şcoală, să ajung acasă şi să-mi vărs în cuvintele astea toată furia, durerea şi supărarea.
  M-am săturat să zâmbesc şi să port conversaţii stupide şi insipide când vă urăsc aproape pe toţi, urăsc acele conversaţii, urăsc, urăsc din ce în ce mai mult. Trebuie să fiu calmă şi să suport orice, trebuie să, trebuie...
  Nu o să conteze niciodată nimic pentru nimeni, oricât de supraomeneşti ar fi eforturile mele pentru a mulţumi restul lumii, oricât m-aş uita pe mine ca să le fie altora bine. Nu contează. Din nou, din nou "totul" meu nu e suficient şi din tot ce aud reiese că sunt monstrul pe care îl văd în fiecare zi în oglindă, monstrul de care mă ascund plângând când îmi privesc poate doar accidental reflexia. Mă urăsc eu destul de mult, nu e nevoie şi de atâtea cuvinte care să mă doboare, care să-mi facă durerea din piept să se amplifice. Curând o să fiu suficient de bună, foarte curând. Mai mult decât suficient, din păcate.