Inocenţă în absenţă

  Cel mai probabil existenţa e un continuu bal mascat, o continuă paradă de măşti şi eu mă amestec mai mult ca sigur în această mulţime. N-am deţinut niciodată ceea ce toată lumea credea că am. N-am fost şi cu atât mai mult nu o să (mai) fiu vreodată ceea ce s-ar numi o fiinţă inocentă; sau dacă am fost cumva, acelea sunt timpuri de mult trecute, şterse şi frânte de furtuni şi vijelii crunte. Totul e din cauză că îmi simt existenţa sfărâmată. Un om ce s-a stins nu poate fi inocent. Iar eu, chiar de mai e prezentă în mine o scânteie din flacăra care ar trebui să ardă, nu mă mai pot apropia de asta. Urăsc şi provoc durere cu o uşurinţă nemaipomenită iar asta mă face să cred că mă apropii prea tare de lucrul de care am fugit cu atâta greutate.

   Toată lumea invocă timpul, dragostea ca salvări posibile. Timpul însă mi-a fost dintotdeauna cel mai mare duşman căci nu poate aduce nicicum uitarea cu el. Însă toate acestea, iertarea, uitarea nu sunt oare prea omeneşti, prea reale? Oh, da, se pare că sunt, iar acesta este un puternic impediment spre realizare. Am învăţat însă cum să găsesc puritatea şi desăvârşirea în dezastru, aceasta fiind în cele din urmă o cale construită într-un sfârşit de drum.

Nulitate

 În seara asta scriu probabil doar ca să pot da totul afară. Scriu pentru ca mâine să o pot lua de la capăt, să mă pot preface la fel de bine încă o zi, o zi pe care nu îmi doresc să o trăiesc, o zi care încă de la început mă face să resimt acel gust amar pentru că ştiu exact ce se va petrece, pentru că trăiesc aceeaşi zi la nesfârşit. Nu mai e nimeni care să ştie cât de greu îmi e şi cât de mult îmi doresc să se sfârşească. Nu mai vreau, chiar nu mai vreau. Nu mai vreau să forţez un alt zâmbet, să râd, atunci când secundă de secundă inima mea se afundă şi mai tare în durere şi dezamăgire. Pentru că, deja nu mai pot face asta, nu mai vreau să plâng şi să mă doară, nu mai vreau nimic. Pentru prima dată în viaţa mea nu mai vreau pe nimeni şi nimic, vreau doar să se oprească. Orice vis de al meu s-a prăbuşit lent dar sigur, oricât de mult am încercat să trag de el.
  Am acceptat totul, am făcut tot ce mi s-a cerut şi tot ce pot să văd e că nu mai contez absolut deloc, sau poate că n-am contat niciodată. Nu vreau să fiu o nulitate, decât asta mai bine nu mai sunt. Efectiv s-a dus dracului tot, nu mai pot scrie, tot ce fac e să mă plâng ca un copil melodramatic. Iubeam blogul acesta pentru că scriam. Acum, nu am nici o idee ce fac.

Scrisoare spre viitor

  Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, o să citeşti asta. Vei citi şi vei înţelege totul, fiecare răspuns la toate întrebările tale îţi vor aparţine. Am nevoie să îmi promiţi ceva ce nu va fi uşor, dar va fi posibil măcar.

  Tu vei deveni tot ceea ce eu n-am putut vreodată să fiu. Vei fi întruchiparea singuranţei, vei trăi, vei fi fericită, reală, vei iubi. O să trăieşti, nu doar o să supravieţuieşti.

  Oricât de mult m-ar deranja normalitatea, tu o vei deţine sau mai bine spus, normalitatea te va deţine pe tine. Nu vei fi nicicând o psihopată, o neadaptată, aşa cum sora ta a fost dintotdeauna. Nu vei crede pe nimeni şi nimic, nimeni nu te va frânge, nimeni nu te va uita. Te vor iubi cu toţii, căci eşti şi vei fi mereu micul diavol imposibil de îndepărtat. Vei avea toată puterea pe care eu n-am avut-o, şi acesta e ultimul lucru pe care trebuie să îl ştii.

Pe cerul altcuiva

 Uite-mă din nou aici, în acel loc în care am sperat să nu ajung vreodată, acel loc şi acel statut de care m-am temut dintotdeauna. Am ajuns la concluzia că urăsc să am dreptate, şi asta se întâmplă tot mai des. Dar deodată cu această concluzie, a venit şi dorinţa să nu îmi mai fie frică de nimic, dorinţă pe care în scurt timp am îndeplinit-o.

 Cel mai greu moment e acela în care trebuie să te uiţi în ochii celor pe care îi iubeşti şi să ştii că orice ai face sau simţi, e lipsit de valoare. E momentul în care îţi aminteşti promisiuni vechi sau noi, promisiuni pe care cu atâta naivitate, le-ai crezut şi n-ai pus nimic la îndoială. Realizezi că aşa cum ţi-ai închipuit, nu eşti şi nu vei fi niciodată suficient, realizezi că oamenilor le e greu să rămână în viaţa ta atunci când...ei bine...eşti frânt în o mie de bucăţi minuscule. Nu poţi să repari un pahar ce s-a făcut ţăndări, căci în schimb mai mult ca sigur te vei tăia în cioburi.
  Nu poţi să îi faci să rămână, ci pentru că îi iubeşti, opreşti orice presiune şi îi laşi să plece. Vor fi fericiţi, e adevărat, însă fără tine. Şi acesta e cel mai bun lucru pe care îl poţi face.

Coliziune cu existenţa imposibilului

 Mi-e dor să scriu. Nu, nu, mi-e dor să scriu cu adevărat căci aglomerarea asta de cuvinte aruncate pe acest blog nu are nici o valoare.
 Tristeţea mea nu e poetică şi nu va fi niciodată, şi oricât am căutat, nu am găsit ceva despre care să scriu. Înăuntrul meu nu e iubire, nu e acel ceva pe care l-aş putea îmbrăca în cuvinte, acel gen de cuvinte ce îmi sunt interzise. Nu e iubire, şi într-un final nu mai e nimic, e totul pustiit ca după o secetă aprigă. Şi spune-mi, poţi oare să creşti o floare într-o mână de pământ ars şi uscat? Poţi să faci să înverzească un copac mistuit de flăcări? Sau, poţi să însufleţeşti o inimă ce a fost smulsă de la locul ei? Nu, mai mult ca sigur nu. Oricât ai încerca să vinzi eternele "nimic nu e imposibil", astfel de afirmaţii vor rămâne pentru totdeauna mângâierea celor ce îşi neagă slăbiciunea şi neputinţa.
  Mi-e dor de toate visele pe care le-am pierdut, mi-e dor de tot ce era cândva frumos. Mi-e dor să îi pot spune cuiva atâtea şi atâtea lucruri,. Mi-e dor să fiu eu, să nu mă mai prefac şi totuşi să fiu acceptată. Mi-e dor de oameni, oricât de mare ar fi impulsul de a-i respinge. Mi-e atât de dor.

Inumanitate

 Mi-am dezvoltat un autocontrol puternic în care nu pot avea încredere, pentru că după atâţia ani pot să fiu ceea ce vreau cu oricine, pot avea mai multe versiuni, niciuna bună însă. Sunt perfect conştientă de întreaga mea fiinţă, de răul pur pe care îl constitui şi ştiu tot ce am de făcut. Resping şi refuz cu vehemenţă totul, şi simt că sunt eu împotriva lumii, simt că lupt într-un război al cărui moment declanşator rămâne necunoscut, al cărui scop e deocamdata inexistent, un război pe care trebuie să îl câştig, asta e tot ce mi-a mai rămas. Regretul însă e în continuare ghimpele ce se înfige tot mai adânc, regretul şi amintirile, iluziile trecute sunt singurele elemente ce mă trag neîncetat înapoi.

  Suntem oameni, dar nu ne diferenţiem în bine faţă de alte fiinţe. Suntem infinit egoişti, infinit nepăsători. Cine sunt eu să spun că sunt sinceră, nu simt egoismul, aroganţa, răutatea? Oh, sunt o un corp uman fără umanitate, ca tine şi ca noi toţi. Plângem şi suferim că suntem singuri, dar suntem copia fidelă a animalului rănit care atacă fără să mai conştientizeze cum, de ce şi pe cine. Prea mulţi dintre noi suntem demonici şi nu ne putem găsi unii pe alţii; ne ascundem faţa de văzul lumii şi ne adaptăm simulând normalitatea, simulând viaţa când e atât de clar că nu avem nevoie de ea. 

  E la mijloc adevărul şi lipsa acestuia ce provin din aceeaşi materie, şi chiar de am cunoaşte adevărul, nimic nu s-ar schimba. Ar fi tot haos, tot întuneric, dar lumina nu e o opţiune. Am găsit în întuneric ideea de constant şi de concret. Lumina... ea e doar iluzia, neadevărul şi impuritatea. 

Răscruce

  Se pare că am ajuns iar în punctul în care vărs aici acelaşi gen de gânduri, aceleaşi aglomerări repetate de cuvinte inutile. Dar trebuie să o fac, în noaptea asta, e singurul lucru pe care îl pot face, e singura eliberare pe care mi-o pot permite.
  E unul din acele momente în care durerea psihică se transformă în durere fizică, unul din acele momente în care simţi că toate oasele din pieptul tău se strâng în jurul inimii şi o strâng şi o strâng până când nu mai rămâne nimic din ea. Chiar nu pot accepta toate astea, chiar nu pot face asta pe moment, e mult prea mult. Nu îmi mai e frică însă, frica e ceva îngropat în trecut. Ştiu că voi trece peste şi că o să îmi revin, dar asta nu face chinul mai uşor de suportat. Asta nu face uitarea şi iertarea una din soluţiile posibile, asta nu face ca pacea pe care o caut să îmi fie prea curând accesibilă.

  Ştiu ce am de făcut, ştiu fiecare pas al acestui drum pe care chiar de nu vreau trebuie să îl parcurg. Trebuie să îi las să plece, ştii? Chiar trebuie, măcar o singură dată trebuie să fac ceea ce e corect. Merită cu toţii ceva mai bun decât orice aş putea eu vreodată să devin. Nu pot să-mi fac demonii să dispară, nu pot să fiu aproape de cineva fără să distrug o parte considerabilă din acea persoană, şi măcar cu atât pot să fiu împăcată, că am făcut ce a fost mai bine pentru ceilalţi şi da, poate, mai există ceva care să-mi încălzească sufletul pustiit, şi anume faptul că e încă plin de iubire după tot; poate nu are nimeni nevoie de ea, dar e aici şi e vie şi cel mai probabil infinită ca întotdeauna, orice se va întâmpla.
  E probabil... îngrozitor de dureros să devii o a doua alegere. Dar mai dureros decât asta e statutul în care nu mai constitui o alegere. E totuşi cel mai bun lucru care se putea întâmpla căci totul e corect, chiar mai mult de atât, nimeni nu e neîndreptăţit. Asta pentru că eu sunt NIMENI.

Început de capitol

  În timp ce pierdeam tot, pe toată lumea, pierderea s-a canalizat surprinzător în forţa şi puterea pe care o simt acum, vie, în mine. Simt cum energia aceasta îmi face venele să vibreze şi să viaţa se scurge din nou, dar acum, nu o vreau. Acum, să fiu vie şi adevărată nu mă mai atrage, nu atunci când totul a devenit nimic. Nu vreau viaţa asta, nu vreau existenţa. Şi pacea asta, modul în care am acceptat totul după o îndelungată luptă cu imposibilul şi sentimentul că ceva se va întâmpla, toate acestea sunt atât de inumane, de diferite şi înşelătoare, totul e mai inuman decât a fost vreodată drumul meu prin iad şi înapoi.
  Am reuşit. Am avut dreptate, am câştigat, am dominat. Doar că n-a fost un război, nu cu adevărat căci până şi pe un câmp de luptă, lucrurile s-ar fi desfăşurat mai corect.
  Acum, inima asta uscată şi ascunsă nu mai vrea să simtă. În moarte era mai vie ca oricând căci focurile infernului n-o lăsau să se stingă. Nu mai sunt cuvinte, căci pe toate trebuie să le potrivesc, să le adun în forme strânse, greu de interpretat dar nu imposibil. Nu vreau să îi pese nimănui, îmi pasă mie suficient cât pentru sute de alte suflete. De ce să vreau, oare, mai mult ?