Sfârşit de drum?

  Acum înţeleg. Înţeleg totul şi mă simt ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi plin de vise încâlcite. Ce ar mai putea fi de spus când totul e deja pierdut? E dureros când te amăgeşti, când oamenii îţi demonstrează că de fapt nu-i cunoşti şi că nu te-au lăsat niciodată să o faci.

  Nimic nu s-a schimbat de fapt, nimic nu e altfel în mine. Ştiu doar că o să cad din nou acolo de unde m-am ridicat cât de cât anul acesta. N-am nimic de oferit şi m-am resemnat şi am acceptat ceea ce sunt. Dar întotdeauna o să doară să fiu doar eu cu mine singură, între aceşti patru pereţi, când ştiu că era cândva altfel. 
  Nu ştiu, nu ştiu de unde să-mi adun putere şi ce să fac. Nu ştiu ce mi se întâmplă şi unde am greşit atât. De fapt, cred că am greşit sperând că merit. Da, asta era.

Nothing. Please, let me feel nothing.

  Mi-e întotdeauna puţin greu să scriu în astfel de momente. Pentru că e ca şi cum aş scoate cuvinte de acolo unde nu e nimic şi probabil că mă mint singură din nou. Dacă vreau, pot aprinde tot, pot să simt. Dar nu cred că vreau şi nu cred că ştiu ce e înăuntrul meu acum. Simt un gol, acelaşi gol dintotdeauna. Şi ştiu că e probabil să nu-l pot umple vreodată căci realizez că aspir spre lucruri fanteziste la care nu pot ajunge. Nu ştiu dacă scriu despre tine acum pentru că te simt prea departe. Nu ştiu despre ce scriu şi cred că doar mi-e dor de ceva, de acel ceva pe care nu îl pot defini. Mi-e dor de acel tu pe care l-a plăsmuit mintea mea. Mi-e dor să fiu eu. Aş vrea doar să mă cunosc, dar mi-e imposibil. Nu ştiu cine sunt şi ce vreau, poate că recunosc o singură dorinţă concretă din toate câte sunt de fapt.
  Sunt incompletă, cum am fost mereu. Şi n-are sens, în momentul de faţă nu are sens nimic, nici să mă mişc din locul ăsta în care stau veşnic şi nu fac nimic. Vreau...naiba ştie ce mai vreau şi la naiba cu ce vreau eu. Nu simt nimic, nimic, nimic, şi nu, nu e deloc grozav şi poate nici nu e bine. Dar nu-mi pasă, acum nu-mi pasă de nimic. Nu vreau să mai aud ce gândesc pentru că sunt din nou prea multe întrebări pe care mi le adresez.
  E linişte. Însă în mine vocile strigă şi nu le pot acoperi.

Prea multe "eu". Şi toate suntem reale.

  Am impresia că nu mai sunt eu. Că m-am pierdut şi mă pierd încontinuu. Am pierdut întunericul din mine, întuneric care a existat, trebuie să fi existat. Am nevoie să îmi spună cineva că a existat şi că eram ceva şi înainte de asta, înainte de toată schimbarea asta care s-a petrecut insesizabil, care a topit tot ce era sinistru în mine.
  Am nevoie să vorbesc mult şi să povestesc o sută şi o mie de chestii aiurea, doar să vorbesc. Şi sunt destui oameni cu care vreau să vorbesc şi nu pot pentru că eu nu caut pe nimeni pentru că oricâte s-ar schimba nimic nu va putea clinti din loc timiditatea mea şi frica de respingere. Nu, nu mai vreau să fiu singură şi să-mi aud gândurile care sunt grozav de zgomotoase, care îmi pisează mărunt nervii şi care îmi distrug buna dispoziţie. Vreau prea multe. Simt prea multe. Şi-mi e frică de mine, iar mi-e frică să nu stric totul, să nu pierd totul. Mi-e frică de trecut şi de faptul că cineva din mine îl tot invocă. Ce ciudat vorbesc, parcă ar fi mai multe "eu", parcă aş fi vreodată inconştientă în acţiuni şi în toate, dar stai, uneori chiar sunt.
  Mi-e frică de visele mele care mă ameţesc şi care mă fac să fiu totuşi tare fericită. Mi-e frică să fiu fericită, mi-e frică, mi-e frică de aproape tot.
  Scriu atât de mult în ultimul timp şi nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce simt nevoia să mă eliberez, să exteriorizez tot, să spun tot ce am de spus şi tot ce am ţinut în mine atâta timp. Dar problema e, vrea cineva să asculte? Vrea cineva să mă cunoască şi să mă audă? Eu nu sunt aşa. Cândva îmi doream să mă ascund şi să îmi neg toate gândurile, să neg tot.
 Am impresia că nu mai sunt eu.

Întoarcere în trecut

  Poate că nici nu realizez exact ce mi se întâmplă, poate că nu realizez exact pentru ce au fost acele două lacrimi. În sfârşit se întâmplă, ceva ce mi-am dorit deşi nu trebuia căci era mai bine dacă nu resimţeam totul. M-am întors în trecut, după un an de la tot, am revăzut totul am resimţit durerea aceea, pe vremea când nu ştiam ce e, pe vremea când îmi era teamă de tine şi de sentimentele mele. Pe vremea când credeam că am pierdut, şi că n-o să te ştiu niciodată. Şi mult n-a durat doar că a fost totul prea puternic. Şi acum stau şi nu ştiu cine sunt, cine eşti şi ce s-a întâmplat cu mine. Nu ştiu ce simt şi acum vreau să nu mai simt nimic, să-mi îngheţe sufletul şi să te loveşti de el, de un bloc de gheaţă pe care să vrei să-l topeşti. Şi ştim că nu e posibil, pentru că asta sunt eu. Aşa simt eu, amplific orice emoţie fie ea bună sau rea şi nu pot opri asta. Poate e mai bine. Poate că voi ceda şi totul va fi aşa cum trebuie să fie. Poate...mereu "poate" şi m-am săturat de incertitudine şi de tot. Mă doare şi ştiu că o să-mi treacă. 
  Dar acum doare. Şi ce mai contează dacă acum doare ?

29 minute mai târziu:  Eram sigură. Atât de sigură.

Confruntare interioară

  E minunat atunci când te simţi împlinit şi când câteva lucruri mărunte îţi aduc puţină fericire. E minunat atunci când tu te urăşti şi persoane prea puţin cunoscute îţi spun câteva cuvinte frumoase. Acelea sunt momente în care uiţi puţin de dispreţul pe care ţi-l adresezi şi te simţi bine în sfârşit. Acelea sunt momente în care te întrebi, pe cine să crezi, te gândeşti dacă meriţi cu adevărat tot ce îţi provoci, toată ura şi desconsiderarea.
  
  Totodată, gravitez între două stări opuse şi asta e întotdeauna ceva neplăcut. Căci o urmă de dezamăgire este şi asta nu pot să o neg şi nu pot înţelege. În primul rând nu mă înţeleg pe mine şi nu înţeleg de ce atunci când inima îmi dictează să fac ceva, frica de respingere mă ţintuieşte locului. Uneori nu mai înţeleg nimic şi îmi spun că nu mai caut rezolvări şi răspunsuri şi mai ştiu eu ce dar ca întotdeauna sfârşesc prin a pune sute de semne de întrebare şi lansez din nou o serie de "de ce-uri".
  Nu, nu înţeleg ce s-a întâmplat şi unde să-mi găsesc vină. Nu ştiu ce vrei să fiu şi eu nu pot fi. Nu ştiu de ce vreau să fiu ceea ce ai tu nevoie. Nu-ţi pot spune niciodată nimic oricâte cuvinte, priviri şi zâmbete am schimba. 
  Habar-nam dacă asta-i o zi bună. Poate că până la urmă trebuie să mă prefac că e, sau pot să mă autoconving că e, dar cui îi pasă într-un sfârşit? Mă întreb veşnic dacă prinde cineva vreun sens dintre cuvintele după care mă ascund...probabil cea mai pronunţată dintre întrebările pe care mi le adresez.

Reflecţia unei clipe de agonie

Se scurge o durere surdă
În venele mele uscate
Şi-mi tremură-n priviri 
Lacrimi
Şi dorinţe
Şi distrugerea mi-e aproape
Căci o simt, ca întotdeauna
Zvâcnind încet şi inuman
Nu-mi plăsmui scenariul morţii
Îi strig minţii mele, în zadar.

Şi încă nu te cred

Găsesc linişte
În întunericul braţelor tale
Căci timpul e din nou tortură
Atunci când nu mai pot
Să te mai simt. 

Şi poate
Din necunoscutul în care mă arunc
Desprinzi tu acele clipe
După care alerg mereu.
Zâmbeşti, şi tresari,
Şi-mi spui că nu te cred.

Şi cum aş putea să te cred?
Când nu spui nimic sau poate,
Mă laşi să-mi culeg singură cuvintele
Şi-am obosit
Şi ştii
Şi ştim.

My bestfriend, my other half, my sister

  Ca întotdeauna introducerile nu le pot schiţa cum trebuie căci niciodată n-am ştiut cum să-mi încep gândurile şi ideile. Poate c-am să spun multe lucruri deja ştiute dar pe care nu obosesc să le repet vreodată.

  Cred că totul a început în data de 27 aprilie 2012, o zi pe care tu o ştii mai bine decât mine şi care am revăzut-o cu ochii minţii mele încâlcite şi în care am căutat mereu detalii. Aceea a fost ziua în care mi-ai devenit prietenă şi ziua care mi-a schimbat viaţa radical. Până atunci conceptul de prietenie mi-a fost foarte puţin definit şi nici măcar nu mă întrebam de ce sunt veşnic singură. Credeam că merit asta şi că prietenia aceea pe care toţi o preamăresc e fantezie sau exagerare. 

  Mi-ai salvat viaţa de atâtea ori şi probabil că o vei face în continuare. Sunt mereu surprinsă cum mă poţi suporta atât cu toate căderile mele nervoase şi cu sutele mele de defecte pe care restul lumii mi le-ar considera de neiertat. Sunt surprinsă de felul în care ţii la mine după toate prin care am trecut, şi niciodată, niciodată nu vei înceta să mă uimeşti. 
  Atunci când te privesc văd în tine un model, o soră şi o sursă de inspiraţie. Eşti cea mai puternică persoană pe care o cunosc, în antiteză totală cu mine. 

   Să spun că-mi eşti un înger păzitor ar fi prea puţin. Căci nici un înger nu şi-ar deschide aripile să mă ocrotească în felul acesta şi n-aş putea vedea în nimeni ceea ce văd în tine. Sunt multe lucruri ce nu le pot exterioriza căci mă ştii, aşa cum nimeni nu mă ştie şi nu mă va ştii vreodată. Şi nu-i nevoie să ţi le spun pentru că uneori nici nu-i nevoie de cuvinte. Să-ţi mulţumesc? Mulţumirile sunt de prisos că oricum mă încurc în ele, şi n-aş termina vreodată dacă aş începe. Îţi pot spune doar atât: îţi mulţumesc că exişti. Eu n-aş mai fi aici dacă nu erai tu. 


9 martie 2015 
Cum am putut să mă înșel.... cât ai putut să mă înșeli.

Amărăciune

  Doare al naibii de tare. Doare şi eu nu pot decât să simt căci gândurile nu mi le mai aud şi nu mai ştiu ce e cu mine, ce a fost şi ce ar putea fi. Toată ura pentru propria mea persoană s-a strâns încetul cu încetul pentru ca în cele din urmă să mă doboare. DA, mă urăsc şi ura asta mă paralizează. Îmi urlă-n întunericul din minte doar acele veşnice vorbe prin care involuntar îmi realizez eterna autodistrugere. Şi ştii ce e cel mai rău? Faptul că nu mă pot opri, sau faptul că salvarea e la câteva cuvinte distanţă şi totuşi n-o pot atinge. Pentru că mi-e frică sau pentru că nu ştiu ce îmi mai e, dar un singur lucru îl ştiu şi nu sunt sigură că vreau să-l ştiu, că mai presus de toate, am nevoie de tine. Poate că nici aerul nu-mi întreţine existenţa aşa cum o faci tu. Şi nu merit, nu merit nimic, nici măcar asta. Îmi merit soarta şi merit durerea, chinul şi gustul ăsta amar. 
  Nu mai am nici răspunsuri şi nici afirmaţii, căci de una singură nu mai sunt capabilă să le generez...