Pace artificială

 Am făcut încet-încet, pace cu tot ceea ce acum câteva luni mă făcea să fiu un vulcan ce erupe continuu, un vulcan a cărui lavă era durere pură şi deznădejde cruntă. Acum, când totul e mai rău ca niciodată, nu mai reacţionez nicicum. Nu mai insist şi nu mă mai zbat, nu mai lupt acolo unde totul şi-a pierdut orice sens şi unde nu mai e nimeni. Sunt calmă şi liniştită şi impulsivitatea mea s-a camuflat parcă, păcat însă că totul s-a realizat artificial şi forţat.
 Într-o zi o să mă vindec dar în locul rănilor vor rămâne atâtea şi atâtea cicatrici ce nu-mi vor permite să uit ceva vreodată, nu-mi vor permite să mai am încredere, să mai vorbesc, să mai simt, să mai fiu.
 Fiecare dimineaţă e însă la fel, singurul moment din zi când nu pot ascunde durerea nicicum căci explodează pe toate părţile, îşi croieşte drum afară din mine, lângă amintirea coşmarurilor ce se repetă iar şi iar. Dar am făcut pace cu tot. Am acceptat, aşa cum mi s-a cerut, am acceptat, am înţeles şi... am renunţat.

Aşteptare

  Aş putea sintetiza tot ce se întâmplă, fiecare stare, fiecare situaţie, sentiment, trăire, într-un singur cuvânt: aşteptare. Cred că în adâncul meu aştept mereu şi nici nu mai ştiu ce anume. Aştept salvarea, aştept să mă trezesc oare? Mai sunt oare atât de naivă încât să cred că totul va mai reveni vreodată la normal, mai sunt oare atât de credulă? Sau poate aştept să nu-mi mai fie dor, aştept să uit şi eventual să iert sau să o iau de la capăt cumva? Nu mai ştiu şi nu am nici cel mai mic interes să aflu, cotrobăiala după adevăr şi cunoaştere s-a stins fără să îmi dau seama, de ceva timp. Dar, da, aştept să nu-mi mai fie dor şi partea cea mai neplăcută e faptul că ştiu bine că va dura, că va fi greu să opresc un astfel de sentiment. Au trecut zile, săptămâni, luni şi vor trece poate ani în care mă voi împiedica de tot, căci nu e ceva de care să poţi să fugi, pe lângă dor e frustrare şi e durere şi e mai presus de toate dezamăgire.

  Încerc să mă gândesc că mai e un an până când o să pot să o iau de la capăt, să încep o viaţă nouă, să încep să trăiesc nu doar să supravieţuiesc dar ar fi jalnic ca tocmai eu să am astfel de aşteptări când nimic nu e vreodată sigur, nimic nu mă conduce înspre însufleţirea unui astfel de vis.
  Nu pot să înţeleg, sutele de "de ce-uri" o să mi se învălmăşească în minte prea multă vreme de acum încolo şi oricât de puternică aş fi, asta nu e ceva ce pot opri. Am devenit rece şi dură, aşa cum mi-am dorit, am reuşit să îi îndepărtez pe cei ce mi-au trădat încrederea şi s-au jucat cu mine de parcă aş fi fost o păpuşă, o marionetă naivă şi prostuţă şi ceea ce mă incomodează din ce în ce mai tare e regretul, regretul că am fost slabă şi vulnerabilă, situaţie ce ţine de domeniul trecutului.

  Aştept. Aştept să-mi descopăr un scop, să găsesc o cale spre acel ceva pentru care mă aflu încă în viaţă. Aştept nişte răspunsuri, explicaţii, justificări ce mai mult ca sigur nu o să apară. Nu fac promisiuni, căci nu risc să le încalc şi nu îmi cer scuze căci acestea nu au nici o importanţă. Mă pedepsesc singură, şi astfel totul e corect şi lumea e fericită, nişte scuze nu vor repara niciodată răul făcut.

  Aştept, mai presus de orice, momentul perfect în care să duc totul până la capăt, să duc la bun sfârşit gândul ce mă obsedează de când aveam opt ani.
  Eu... doar aştept.

Obstacol uman monstruos

 Mi-a fost un dor amar şi negru de asta. E cel mai bizar şi mai greu de înţeles lucru dar mi-a fost dor să plutesc în liniştea şi întunericul acesta strângând ură din toate părţile şi concentrând-o spre propria mea persoană. Nimic nu s-a schimbat şi nici terapii, medicamente sau orice altceva nu ar putea repara jucăria asta stricată.
 Părinţii îşi sperie adesea copiii prin poveşti cu monştrii şi alte entităţi demonice. Câteodată însă, ar trebui să-i pună micului prunc o oglindă în faţă. O oglindă. Şi în ceva timp, copilul ar începe să urle făcând ţăndări oglinda căci monştrii nu sunt altceva decât câte un suflet răzleţ şi chinuit, în chip de om.
 Totul e simplu, atât de simplu încât mă jenează lipsa asta de complexitate. Nu corespund niciunui criteriu, orice încercare a fost zadarnică şi am înţeles cum am distrus vieţi prin vorbe şi greşeli.  Trebuie să îi ţin departe pe toţi, pentru siguranţa lor pentru că atunci când iubeşti pe cineva încerci să îi protejezi de orice, inclusiv de propria ta persoană. Sunt sacrificii ce trebuie făcute pentru că ei contează, ei sunt oameni ce merită mereu mai mult, oameni ce nu trebuie să se piardă pe drum din cauza unui astfel de obstacol uman.
 Mintea mea a creat astfel un adevărat univers haotic în care nimic nu e cert, orice siguranţă avută vreodată ori a fost o iluzie, ori am distrus-o cu propriile-mi mâini. E doar întunericul care m-a înghiţit şi mă deţine căci doar în el am găsit puritate. E lipsa de lumină, de adevăr şi de speranţă.

Sunt şi nu sunt

 Nu ştiu dacă mai am cuvinte să pot exprima ceva sau dacă mai are vreun rost. E greu de spus dacă mai găsesc vreun rost în ceva, orice sens pe care îl prindeam cândva s-a stins fără să mai lase în urmă măcar un punct de sprijin. Gustul puternic, amar al dezamăgirii şi al singurătății e singurul lucru care mă mai trezeşte la realitate şi mă face să ies dintre cărţi şi filme, să revăd atâtea detalii reale pe care aş da orice să nu le mai întâlnesc.
  Nu merit nici măcar nişte nenorocite de explicaţii. Nu merit nimic se pare, şi nici măcar nu mai disper în faţa faptului împlinit. Ştiu că sunt monstrul cu care nu vrea nimeni să dea ochii, sunt monstrul de care nimeni nu are nevoie şi care trebuie ţinut la distanță.
  Sunt şi nu sunt. Ca deobicei prea multe contradicţii.

Într-o altă viaţă

  Aş fi putut să mă schimb şi să fiu ceea ce trebuia să fiu. Mai bine spus, aş fi putut să fiu ceva dar n-am mai ajuns să aleg, să lupt şi să fiu, a fost prea târziu şi atunci când m-am deşteptat, eram în plin pustiu şi toţi plecaseră de mult. Nu pot să nu las vinovăţia să mă conducă, asta mi-e imposibil, şi e tot ce mi-a mai rămas, tortura faptului că puteam să fiu altfel şi să-i păstrez aici, mi-au rămas o sumedenie de "dacă" ce se încolăcesc tot mai strâns în jurul gâtului meu.
  Miracolele, minunile, salvările miraculoase nu există. Sau poate există în poveştile voastre cu dumnezei şi sfinţi fictivi dar basmele nu mai sunt suficiente ca să răzbeşti într-o astfel de realitate. Basmele nu te pot ţine prea mult în viaţă şi apoi mori. Mori ca persoană, individualitate, sufletul tău, se stinge şi ajungi să exişti doar şi să te plimbi cu paşi mici şi strânşi pe marginea uneo prăpăstii care îşi cască adâncimea tot mai tare, sperând să te prindă.

  Într-o altă viaţă, promit să nu mai sufoc pe nimeni cu iubirea mea şi promit să nu mai consum timp preţios nimănui. Promit solemn că nu voi mai cere vreodată ajutor, promit că o s-o ucid pe fetiţa cu ochii roşii de atâtea lacrimi. Promit că n-am să mai fiu vreodată o povară şi poate... poate atunci veţi rămâne toţi aici, şi n-o să mai distrug viaţa nimănui.

Vise

  De când am crescut m-am tot războit cu timpul, niciodată nefiind dispusă să îl accept sau să în înțeleg în vreun fel. Când aveam nevoie de el, nu aveam de unde să îl iau iar când trebuia să aștept, mă sufoca cu persistența și densitatea lui nedorită.
  Acum nu mai știu de ce am nevoie sau ce ar trebui să fac, să simt.
  Nu le vreau. Nu vreau visele astea și chipurile din ele. Acele chipuri pe care vreau să le uit, să le îngrop în conștiința și gândurile mele, împreună cu toate imaginile greșite și inutile. Nu le vreau, căci ele fac diminețile să fie și mai neplăcute ca de obicei. Cândva mi le doream, dar asta e altă poveste fără pic de realism, cu personaje fictive și situații distorsionate.

Fără titlu

 Obișnuiam să blestem crunt fiecare clipă în care plângeam, aruncându-mi slăbiciunea în față deși știam că o astfel de rezervă de lacrimi e epuizabilă. Era mai ușor să plâng și să-mi vărs astfel amărăciunea decât să stau și să simt durerea cum mă înțeapă și se retrage ca într-un joc în care n-am vrut vreodată să intru. Era mai ușor și mai puțin violent totul, căci anihilasem oarecum impulsivitatea și duritatea, reușeam să le ascund fără să izbesc nimic, fără să las furia să mă definească.
  Cerul e gol, la fel ca și inima mea. Căci nici un vânt nu mai răzbate prin ea, atât a ajuns de pustiită, și aș da orice să mi-o pot smulge din piept și să mă prăbușesc pentru totdeauna. Nu mai pot cunoaște noțiuni de dor, de dorință, toate s-au estompat brusc drogate și ele odată cu ceea ce mai rămăsese din sufletul meu. Însă pot să aud ceva, aud sunetul singurătății. Aud totul ca înainte și m-aș fi întors oriunde numai nu aici. Nu e nimeni, nimeni și eu nu mai sunt nimic și n-am fost nimic niciodată.
  Cum să poți accepta nimicul, nulitatea, cum să asculți sunetul pașilor care pleacă și să nu dispari încet?

"La colţ de stradă
O inimă pe asfaltu-n stropi
O palmă-ntinsă şi doi ochi
Adună toamna apa-n gropi."

O ultimă slăbiciune

Dintre toate greșelile pe care le-am făcut vreodată, asta le întrece pe toate. Azi, m-am dezamăgit pe mine pentru a nu știu câta oară și am fost iar neputincioasă într-o luptă cu propria mea ființă. Tot ce am vrut a fost să îmi formez un autocontrol puternic, și credeam că sunt pe aproape.

 Te-am văzut și într-o secundă toate zidurile pe care le-am ridicat în jurul meu s-au prăbușit.
 Te-am văzut și nu mi-am putut forța ochii să nu mai privească zadarnic în spate, chiar dacă nu te mai zăream.
 Te-am văzut acolo unde te-am căutat întotdeauna și apoi n-am mai știut nimic.

  Răscolesc insistent după cuvinte care știu că nu vor apărea, cuvinte care să imi mai construiască o imagine, orice. Mi-aș fi permis să fiu slabă în orice situație numai aici nu, dar inima mea a ținut să îmi aducă aminte că am refuzat întotdeauna regulile și că nici eu, nici măcar eu nu îmi pot impune vreuna. Însă pot să îmi fac o promisiune, pot să îmi promit că în ceva timp am să îngrop și această slăbiciune, așa cum am făcut cu toate celelalte. Măcar atât pot face.

Acelaşi întuneric

  Mereu aştept noaptea. Încă de când deschid ochii de dimineață, tot ceea ce fac e să aştept noaptea, fără vreun scop precis sau fără ca uneori să îmi dau seama. Aştept noaptea ca să-mi pot lăsa gândurile libere, să pot să îmi aduc aminte tot ce ziua mă străduiesc să uit, să conştientizez cât îmi e de dor şi cum arde în mine tot ce nu ar trebui să ardă vreodată. Nu pot uita, nu pot ierta. Nu mă pot ierta pe mine pentru greşelile pe care le-am făcut, pentru faptul că am trecut dincolo de limitele pe care singură mi le-am impus, şi asta îmi face mintea să scotocească peste tot, fiecare amintire măruntă, fiecare cuvânt vreodată auzit, fiecare situație iluzorie, fiecare gând irosit astfel.
  Nici nu îmi aud ideile în țiuitul infernal din camera asta veşnic întunecată, nu mai pot regăsi toate acele simțiri, care cândva în aceiaşi cameră erau atât de vii şi de adânci.
  E noapte şi din nou mă chinui să simt ceva. Am devenit la rândul meu acelaşi fel de întuneric, acelaşi gen de inexpresivitate.

Intoleranţă

  Cineva mi-a spus cândva că îmi lipseşte toleranţa şi n-am ştiut atunci cum să reacţionez sau măcar ce înseamnă acest lucru, până când caracterul meu a început să mă dărâme din ce în ce mai des.

  Sunt lipsită de toleranţă. Nu uit, dar asta nu ar fi atât de grav căci majoritatea oamenilor se comportă la fel dar partea cea mai proastă e că sunt incapabilă să iert. Eu nu iert vreodată. Nici nu aş avea motive să o mai fac, nu acum când am pierdut tot ce aveam sau credeam că am. Când mă uit în jurul meu şi văd că nu e nimeni mă conving de una singură că n-am nevoie de nimic şi încetez să mai vorbesc. Încetez să mai lupt pentru cei cărora nu le mai pasă, încetez să mai sper şi să visez căci speranţa e de cele mai multe ori autodistructivă prin iluziile pe care le formează. 

  Mi-a fost teamă de singurătate de când mă ştiu şi într-un final, m-a îmbrăţişat complet. Dacă înainte în sufletul meu era un gol, acum din el s-a format o prăpastie pe care cu greu ar mai putea ceva să o umple. Mi-e atât de dor de unii oameni dar îmi e teamă să le mai vorbesc, îmi e teamă să le mai cer să mă audă și să îi aud la rândul meu. Nu e nimeni aici, nici măcar eu nu mai sunt. Mai știi când vorbeam despre finaluri ? Acesta e unul, însă e un final ce se desfășoară în prea multe și dureroase etape.