Schimbare de scenarii

 Mi-am dat seama că trebuie să am un scop până la urmă de vreme ce am renăscut în felul acesta, am un scop pe care trebuie să îl caut, trebuie să în găsesc cu orice preţ pentru că totul, absolut totul se întâmplă cu un motiv, nu există acţiuni moarte, proiectate fără sens, conduse spre nimic.
 E uluitor cum sunt în sfârşit incapabilă să plâng, să mă doară, să sufăr, cum tot ce exploda acum câteva săptămâni sub formă de durere, acum pur şi simplu nu mai e. E ca şi cum personaje de demult îşi joacă acum rolul iar eu nu sunt printre ele, eu sunt doar naratorul ce cândva avea un altfel de rol.
  Ceva acolo, mă aşteaptă, acum sunt sigură de asta, e ceva care o să merite şi o să-mi spună că tot ce l-a precedat era format din inferioritate pură şi nu, nu aş putea să mai accept inferioritate acum. Nu depind de oameni, nu depind de nimic, depind de mine şi de forţa asta nouă în care o să-mi găsesc desăvârşirea. Am prea puţin timp ca să îmi mai doresc orice altă dorinţă simplă ce am avut-o cândva.

Eu sunt cea care dictează cuvintele pe care le-a ascuns cândva.
Eu sunt acum cea care impune reguli, ca să nu mai fie nevoită să le respecte pe ale altora.

Acel gen de "TU"

 După tot nimicul acesta trebuia se pare să existe o excepţie de la regulă nu-i aşa? Trebuia să existe totuşi acel ceva care să penetreze zidul între simţiri şi inexistenţă, între o inimă vie şi un pumn de cenuşă.
 Mi-am încălcat multe promisiuni. N-ar fi trebuit să scriu vreodată despre tine sau să mai permit ca pentru mine să existe acest gen de "tu". Nu, n-ar fi trebuit şi totuşi există. Eu însămi sunt într-o continuă negare dar acum o să îmi dau voie să nu mă mai mint. Ştiu bine ce însemni şi faptul că ai fost singura persoană care m-a făcut vreodată să mă simt... fericită. Ştiu prea bine că într-o mulţime de oameni ochii mei te vor căuta mereu numai pe tine chiar dacă mintea îmi şopteşte că nu, nu eşti acolo şi că nu are sens. Te-am căutat din priviri atât de mult timp, inconştient şi imposibil de oprit, în fiecare staţie de autobuz, în fiecare grup de oameni, pe fiecare stradă şi cine ştie cât timp o să îmi ia până îmi voi forţa gândurile să îş schimbe direcţia în astfel de situaţii.
  Acum, crezi sau nu scriu chestii siropoase şi stupide cum toată lumea ştie că nu îmi stă în fire. Acum, pentru prima şi ultima dată scriu tot ce simt într-o scrisoare pe care nu ţi-o voi trimite niciodată şi nu, nu îmi mai e greu, nimic nu mai e greu când ajungi într-un astfel de punct. Sunt doar cuvinte pe care n-am să pot să ţi le spun niciodată şi sunt singurele cuvinte sub care o să mă ascund întotdeauna pentru că nu contează.

 Tot ce simt, în clipa asta când m-am lovit de adevăr, şi-a pierdut orice sens. Pentru că eu n-am fost nimic nici o clipă. A fost o iluzie totul, blestemată-mi fie naivitatea. N-ai nici cea mai mică idee... şi n-o să ai niciodată.

Cercul s-a frânt

  Mai mult ca sigur era un haos uman. O entitate aflată în contradicţie cu tot ce ar fi fost normal, potrivit, sigur. Dar era... reală. Era umană, era vie, era însufleţită mereu de noi şi noi situaţii, persoane, întâmplări. Acum chiar pot spune că nu mai e, acolo unde erau atâtea în sfârşit nu mai este nimic. Nu e asta oare, o victorie ? Nu e reuşita pe care tot ce nu pot defini a obţinut-o după atâta luptă şi crâncenă încercare de a distruge ?
  În tot acest vid de neconceput era cândva o putere si o dorinţă uriaşă, infinită de a iubi. Iubea iluzii, oameni care nu au iubit-o şi nu ar fi iubit-o niciodată şi nu obosea iar acum, tot ce a rămas e nimicul, în toată splendoarea lui, ca o prăpastie fără fund, fără margini.
  Nimic însă nu poate fi mai rău decât un om care nu simte, absolut nimic.

"Tot ce-i nespus

O să moară supus

Şi-n liniştea neagră de mână vom duce

Un altfel de drog

Şi n-am să mă rog

N-am să încerc să îi fac să-nţeleagă..." - Luna Amară, În cercuri

Control

  Aş vrea să pot reuşi să strivesc definitiv "de ce-ul" care mi se zvârcoleşte crunt între gânduri şi amintiri. Am vrut să-l distrug, să-l uit, să-l ard, am vrut să pot să scap cumva de el şi cumva, o voi face. Aş putea să las toată furia şi dezamăgirea să explodeze, iar apoi aş răni, şi încă cum, aş tăia în carne vie cu doar câteva vorbe. Dar eu nu sunt aşa şi doar acum realizez că de atâta timp o controlez scrâşnind din dinţi, pentru că am ales cine vreau să fiu, am ales să cizelez şi să ascund totul atât de bine încât să-mi cunosc doar eu părţile întunecate. Am ales să accept, şi când faci o astfel de alegere, într-un final e singurul lucru care îţi rămâne.

  N-am ales să fac ceea ce trebuie pentru că aşa m-a îndemnat Dumnezeul vostru, am ales pentru că îmi pasă şi mi-a păsat, din păcate, prea mult. Acum mă văd pe mine în urmă cu trei ani, înainte ca totul să fie atât de negru, şi cred că reuşesc să simt ce simţeam atunci şi să îmi amintesc faptul că nimic nu avea sens, exact ca acum.
  N-aş schimba însă nimic, chiar dacă fiecare clipă de fericire, fiecare emoţie plăcută a fost cauzată rând pe rând de câte o iluzie şi în acelaşi timp urăsc totul pentru că din moment ce în atâţia ani nimic nu a fost real totul pare doar un vis frumos din care regreţi că te-ai trezit.
  Unde sunt răspunsurile la "de ce-ul" meu? Într-un sfârşit, nici pe acestea nu le mai vreau.

Promisiuni către sine

  În seara aceasta m-am hotărât să îmi fac nişte promisiuni mie. Da, mie căci celorlalţi le-am făcut întotdeauna şi de mine am uitat mereu crezând că aceasta e calea cea mai bună. Ei bine, nu a fost, nu a fost nici pe departe bine într-un final.
  Astăzi îmi promit mie că nu voi mai depinde în veci de nimeni, că voi avea nevoie doar de mine şi de resursele mele interioare. N-am să las pe nimeni să se apropie, să mai dau cuiva puterea să mă rănească. Nu, e suficient, am îndurat destule. Nu mă voi mai justifica în faţa nimănui, nu mai dau explicaţii şi nu mă mai învinovăţesc. Dacă le pasă, oamenii luptă. Îşi găsesc putere, timp, totul e chiar uşor pentru că mă am pe mine ca exemplu. Dacă îmi pasă, nu mai contează că trebuie să calc pe cadavre ca să fac ceea ce am promis. Nu îmi pasă că trebuie să mă rănesc pe mine, şi niciodată nu mi-a păsat. Păcat, mare păcat că nu m-am gândit puţin şi la mine.
  Voi fi în sfârşit persoana care vreau să fiu. O persoană independentă şi puternică, ce va face întotdeauna numai ce vrea, care întotdeauna va decide, decizii proaste sau bune, dar proprii. O să fiu singură dacă aşa trebuie, o să fiu dură dacă e nevoie, o să fiu cum eram cândva, demult. Atunci când lucrurile o să devină prea problematice, o să lovesc, obişnuiam să fac asta şi parcă era mai uşor. O să fac cumva să nu-mi mai pese pentru că dacă mi-a păsat prea mult, tot ce a fost în mine: încredere, speranţă, afecţiune, le-aţi luat şi le-aţi călcat în picioare. Oamenii care merită mă vor vedea pe mine cea reală, atunci când vor vrea, dar în rest totul va deveni o luptă de schimbare completă în atitudini.
  Cred că e doar o sinteză a tot ceea ce se luptă acum în mine şi desigur totul este redus considerabil, prin cuvinte va fi mereu acelaşi efect.
 
  Nu poţi ucide demonii din tine. Poţi doar să devii tu demonul.
 

Punct culminant

  Niciodată n-am să mai alerg după oameni. Niciodată n-am să mai lupt, atunci când e mult prea clar că pentru mine nu se luptă. Am făcut sacrificii inimaginabile câteodată, şi nu pentru mine, şi lucruri simple, pe care am îndrăznit să le cer pentru mine au fost aruncate, doborâte cu vorbele: "nu se poate". Asta e tot ceea ce preţuiesc eu se pare, pentru că inconştient ştiam că o astfel de zi o să vină. Ştiam că o să duc totul de una singură prin iadul acesta.
  Când ceva stagnează, când rănile sunt greu, aproape imposibil de vindecat, toată lumea se obişnuieşte. Şi iată-mă aici, pierdută complet. Aş da orice să pot să vorbesc dar nu mai îndrăznesc să cer ajutorul nimănui, nu mai îndrăznesc să spun vreun cuvânt, de teamă că totul va fi numai o neplăcere pentru ceilalţi, pentru că asta am ajuns să fac, asta a ajuns să fie nevoia mea de ei.
  Am ajuns să fiu nimic. Ca şi cum aş fi ars îndelung şi cenuşa ce a rămas a fost spulberată de vânt. Ca şi cum am căzut de acolo de undeva într-un spaţiu în care e imposibil să mi se mai acorde ceva. Şi am să accept, oricât de sfâşietor ar fi şi pentru toată lumea va fi bine. Toată lumea, înafară de mine. Acum, îmi doresc să nu fie totul doar o metaforă, îmi doresc să fi ars cu adevărat.

Cugetări în miez de noapte

  Există momente în care ajungi la concluzii care te sperie şi determină confuzia să se amplifice şi să se extindă. Sunt însă adevăruri particulare pe care la un moment dat nu le mai poţi nega. Totul e însă, imposibil de generalizat deci, contrariat adesea.
  M-am gândit mult la ceea ce înseamnă fericirea şi la faptul că este în definitiv, doar un sentiment primar, ridicol de simplu şi aş putea spune... inferior. Mi-am frământat îndelung toate gândurile ca să pot găsi măcar un indiciu care să mă ducă la cauza faptului că îmi este veşnic refuzată. Atât de simplă, atât de jalnică uneori... nici măcar nu mi-o mai doresc. Nimic din ea nu e infinit, complex, universal, chiar lipsa intensităţii comparativ cu alte sentimente mă face să mă îndepărtez şi să ajung să o resping spunând că acum... ei bine, acum nu mai am nevoie de ea, pentru că deşi nu vreau să ştiu, singurul lucru care m-ar aduce aproape, fie şi numai de prima treptă a fericirii e imposibil, atât de imposibil încât minţii mele îi e teamă să mai revadă ceva din acel, nedenumit încă, ceva.
  Îmi place mult cum voi toţi legaţi totul de dragoste şi tânjiţi la ea constant, o priviţi ca pe o salvare, ca pe o lumină, ca pe un sentiment pe care eu nu mai pot să îl văd decât limitat. Eu nu ştiu din păcate nimic. Mi s-au spus însă multe, cum că iubirea adevărată ar fi inutilă sau că nu ar exista. Le-am crezut şi le cred pe rând pe toate şi totuţi mi-am imaginat că simt şi eu totul, atunci când noaptea, vârtejul de gânduri mă ţinea trează. Poate însă că sufletul meu nu e făcut nici pentru asta. Mi-ar fi însă de ajuns să simt totul pentru o singură secundă, să pot astfel să îmi răspund singură la câteva întrebări, să pot să clasific totul şi să găsesc în tot o logică sau măcar să găsesc o definiţie proprie în tot.
  Dintre tot ce cunosc până acum, n-am întâlnit nimic mai intens, mai puternic şi mai vijelios decât ura. În ură, deşi e un rău vizibil şi incontestabil, e sinceritate. Da, ura e sinceră, puternică şi mai presus de toate, e deplină... e desăvârşită.

Un alt blocaj dureros

  S-a strâns atâta durere în mine încât simt că m-am blocat efectiv între tot şi toate, între tot ce a fost şi nu va mai fi, între tot ce s-a dus şi între tot ce am încercat să uit şi să accept, între răni adânci ce sângerează a nu ştiu câta oară.
  N-o să mai dau nimănui voie să îmi spună: "o să fie bine", nimeni nu are dreptul să îmi repete asta. Nu când de trei ani de zile nu e bine, nu când tot ce fac e să pierd în toate părţile, nu când nu e nimeni aici iar eu mă sting. Am crezut atâtea promisiuni, am căzut ca un copil naiv în toate iar acum nu pot să îmi revin din cauză că am crezut orbeşte.

  Din toată suferinţa asta s-a născut o furie oarbă şi o ură puternică, şi da, toate acestea te menţin în viaţă, te menţin aici până într-un punct: dincolo de această limită, te înghit de viu, aşa cum valurile ar înghite o barcă stingheră în mijlocul unei furtuni.
  E obositor să lupţi atât şi să nu obţii niciodată nimic, să ţi se spună veşnic "NU", să ţi se refuze simple lucruri de care ai nevoie doar pentru că întotdeauna, dar întotdeauna va fi ceva mai important decât tine. Tu, nu ai fost şi nu vei fi vreodată o prioritate aşa că fă ceea ce ai de făcut. Mergi şi îngroapă-ţi faţa în pernă ca ceilalţi să nu îţi audă plânsul, căci nu ai voie să plângi. Apoi, pregăteşte totul şi într-un sfârşit arată-le tot ce au ignorat şi au refuzat să creadă. Poate aşa, doar aşa va fi linişte şi nu va mai fi durere şi nu va mai fi nimic.

RESEMNARE

  Am obosit să mai întreb veșnic "de ce". Am obosit să mai caut răspunsuri care îmi sunt refuzate la întrebări ce totuși...mă vor măcina mereu. Genul acela de oboseală psihică ce te duce cu gândul la o singură concluzie. Pentru ce, până la urmă? De fiecare dată când mi-am pus speranța în ceva, am înțeles până la urmă că degeaba îmi doresc. Am luptat prea mult, de prea multe ori însuflețită fiind de iluzii și ambiție prostesc de puternică.
  Și dintre tot, le pot suporta pe toate: durere, dezamăgire, absolut orice e mai rău, eu sunt conștientă că sunt suportabile.
  Am obosit, m-am plictisit de tot și nu vreau să mai simt nimic. Ideea de a nu conta și de a fi lipsită de importanță nu mai e deloc înspăimântătoare. E atât de simplu totul, prea simplu și în asta constă tragicul, în lipsa complexității. E resemnare și nimic nu e mai trist ca resemnarea.

Nerostite

 Din tot ce am putut spune vreodată
 Ai ales să frângi doar nerostitele,
 Ce-ar fi putut lega în linii simple
 Imposibilul în goana lui spre niciodată.

 Într-o scrisoare fără destinatar
 Mi-am pus, se pare, gânduri albe.
 Le-am ascuns acum în același vechi sertar
 Nu le-am trimis, erau pustii și oarbe.



P.S: Poezia, cred eu, e pe departe de a fi terminată. Sper însă că o voi continua cândva.

Din inutilitate s-a născut furie

  Lucrurile pe care întotdeauna am încercat să le ascund de lume sunt, se pare, lucrurile care au rădăcinile cele mai adânci în mine. Sunt definitorii câteodată şi nimeni nu percepe asta. Pot să creez sute de imagini ale mele, pot să fiu zeci de persoane în acelaşi timp. Pe mine, cea reală, puţină lume o poate vedea.
  Oricât o să încerci să-ţi ascunzi unele laturi, întotdeauna vor exista, întotdeauna o să găsească un loc unde să se dezvolte şi să aştepte momentul potrivit (sau nu? ) în care să iasă la suprafaţă şi eventual să distrugă totul în cale. Uneori, nici nu se mai poate pune problema de control.
  Cum e furia. Acum, în mine doar asta clocoteşte, furie orbitoare, intensă, ca o masă infinită de lavă incandescentă. Genul acela de furie ascunsă şi controlată ce s-a format în timp. E o răzvrătire produsă de un regret, genul acela de regret la rândul lui regretat. Asta nu ar fi trebuit să se întâmple dacă eu eram mai puternică. Dacă îi făceam faţă unei astfel de situaţii. 
  Ştiu însă că e ultima dată când îmi mai permit o astfel de greşeală, ultima dată. Ultima dată când permit să-mi încolţească în inimă...nici nu ştiu ce e. Nici nu mai vreau să aflu. Locul TĂU, nu e aici, să-mi bântui secundă cu secundă gândurile şi sufletul. Şi da, regret că spun toate astea...regret.

Așa e mai bine

  Mi-am promis mie că nu voi scrie despre asta. Mai degrabă m-am convins că ar fi greșit să o fac. Nu știu exact pe care "eu" să o cred, căci fiecare versiune de-a mea are punctul ei forte, e puternică într-un anumit fel.
  Pe lângă asta mi-e și extrem de greu să exprim sentimente și gânduri pe care mi le reprim în fiecare zi, amintiri, slabe cantitativ care mi-au adus puțină fericire în urmă cu ceva timp. Scriu acum, pentru că încep să mă chinuie, încep să îmi apară prea des în minte și devine dificil să le tot opresc, să le fac să dea înapoi.
  Dacă ar fi să mă întreb de ce fac asta, n-aș avea de oferit decât un răspuns ambiguu: așa e mai bine. Da, pur și simplu. N-aș fi ajuns aici dacă aș fi oprit totul de la bun început, și îmi aduc aminte cât de bine am putut face față, până în momentul, în clipa în care am cedat. N-a contat că a fost o secundă, a fost mai mult decât suficient, dar probabil așa a trebuit să se întâmple, căci nici n-a fost nevoie de permisiunea mea ca să se instaleze totul. Mă opresc aici pentru că dacă aș continua, nu aș putea să ascund printre cuvintele acestea, ideile reale. Poate cândva, o să pot surprinde concret totul, și n-o să mai fie necesar să mă joc cu vorbe doar pentru că îmi este teamă de adevăr și de consecințele lui.