Sfârşit de drum?

  Acum înţeleg. Înţeleg totul şi mă simt ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi plin de vise încâlcite. Ce ar mai putea fi de spus când totul e deja pierdut? E dureros când te amăgeşti, când oamenii îţi demonstrează că de fapt nu-i cunoşti şi că nu te-au lăsat niciodată să o faci.

  Nimic nu s-a schimbat de fapt, nimic nu e altfel în mine. Ştiu doar că o să cad din nou acolo de unde m-am ridicat cât de cât anul acesta. N-am nimic de oferit şi m-am resemnat şi am acceptat ceea ce sunt. Dar întotdeauna o să doară să fiu doar eu cu mine singură, între aceşti patru pereţi, când ştiu că era cândva altfel. 
  Nu ştiu, nu ştiu de unde să-mi adun putere şi ce să fac. Nu ştiu ce mi se întâmplă şi unde am greşit atât. De fapt, cred că am greşit sperând că merit. Da, asta era.

Nothing. Please, let me feel nothing.

  Mi-e întotdeauna puţin greu să scriu în astfel de momente. Pentru că e ca şi cum aş scoate cuvinte de acolo unde nu e nimic şi probabil că mă mint singură din nou. Dacă vreau, pot aprinde tot, pot să simt. Dar nu cred că vreau şi nu cred că ştiu ce e înăuntrul meu acum. Simt un gol, acelaşi gol dintotdeauna. Şi ştiu că e probabil să nu-l pot umple vreodată căci realizez că aspir spre lucruri fanteziste la care nu pot ajunge. Nu ştiu dacă scriu despre tine acum pentru că te simt prea departe. Nu ştiu despre ce scriu şi cred că doar mi-e dor de ceva, de acel ceva pe care nu îl pot defini. Mi-e dor de acel tu pe care l-a plăsmuit mintea mea. Mi-e dor să fiu eu. Aş vrea doar să mă cunosc, dar mi-e imposibil. Nu ştiu cine sunt şi ce vreau, poate că recunosc o singură dorinţă concretă din toate câte sunt de fapt.
  Sunt incompletă, cum am fost mereu. Şi n-are sens, în momentul de faţă nu are sens nimic, nici să mă mişc din locul ăsta în care stau veşnic şi nu fac nimic. Vreau...naiba ştie ce mai vreau şi la naiba cu ce vreau eu. Nu simt nimic, nimic, nimic, şi nu, nu e deloc grozav şi poate nici nu e bine. Dar nu-mi pasă, acum nu-mi pasă de nimic. Nu vreau să mai aud ce gândesc pentru că sunt din nou prea multe întrebări pe care mi le adresez.
  E linişte. Însă în mine vocile strigă şi nu le pot acoperi.

Prea multe "eu". Şi toate suntem reale.

  Am impresia că nu mai sunt eu. Că m-am pierdut şi mă pierd încontinuu. Am pierdut întunericul din mine, întuneric care a existat, trebuie să fi existat. Am nevoie să îmi spună cineva că a existat şi că eram ceva şi înainte de asta, înainte de toată schimbarea asta care s-a petrecut insesizabil, care a topit tot ce era sinistru în mine.
  Am nevoie să vorbesc mult şi să povestesc o sută şi o mie de chestii aiurea, doar să vorbesc. Şi sunt destui oameni cu care vreau să vorbesc şi nu pot pentru că eu nu caut pe nimeni pentru că oricâte s-ar schimba nimic nu va putea clinti din loc timiditatea mea şi frica de respingere. Nu, nu mai vreau să fiu singură şi să-mi aud gândurile care sunt grozav de zgomotoase, care îmi pisează mărunt nervii şi care îmi distrug buna dispoziţie. Vreau prea multe. Simt prea multe. Şi-mi e frică de mine, iar mi-e frică să nu stric totul, să nu pierd totul. Mi-e frică de trecut şi de faptul că cineva din mine îl tot invocă. Ce ciudat vorbesc, parcă ar fi mai multe "eu", parcă aş fi vreodată inconştientă în acţiuni şi în toate, dar stai, uneori chiar sunt.
  Mi-e frică de visele mele care mă ameţesc şi care mă fac să fiu totuşi tare fericită. Mi-e frică să fiu fericită, mi-e frică, mi-e frică de aproape tot.
  Scriu atât de mult în ultimul timp şi nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce simt nevoia să mă eliberez, să exteriorizez tot, să spun tot ce am de spus şi tot ce am ţinut în mine atâta timp. Dar problema e, vrea cineva să asculte? Vrea cineva să mă cunoască şi să mă audă? Eu nu sunt aşa. Cândva îmi doream să mă ascund şi să îmi neg toate gândurile, să neg tot.
 Am impresia că nu mai sunt eu.

Întoarcere în trecut

  Poate că nici nu realizez exact ce mi se întâmplă, poate că nu realizez exact pentru ce au fost acele două lacrimi. În sfârşit se întâmplă, ceva ce mi-am dorit deşi nu trebuia căci era mai bine dacă nu resimţeam totul. M-am întors în trecut, după un an de la tot, am revăzut totul am resimţit durerea aceea, pe vremea când nu ştiam ce e, pe vremea când îmi era teamă de tine şi de sentimentele mele. Pe vremea când credeam că am pierdut, şi că n-o să te ştiu niciodată. Şi mult n-a durat doar că a fost totul prea puternic. Şi acum stau şi nu ştiu cine sunt, cine eşti şi ce s-a întâmplat cu mine. Nu ştiu ce simt şi acum vreau să nu mai simt nimic, să-mi îngheţe sufletul şi să te loveşti de el, de un bloc de gheaţă pe care să vrei să-l topeşti. Şi ştim că nu e posibil, pentru că asta sunt eu. Aşa simt eu, amplific orice emoţie fie ea bună sau rea şi nu pot opri asta. Poate e mai bine. Poate că voi ceda şi totul va fi aşa cum trebuie să fie. Poate...mereu "poate" şi m-am săturat de incertitudine şi de tot. Mă doare şi ştiu că o să-mi treacă. 
  Dar acum doare. Şi ce mai contează dacă acum doare ?

29 minute mai târziu:  Eram sigură. Atât de sigură.

Confruntare interioară

  E minunat atunci când te simţi împlinit şi când câteva lucruri mărunte îţi aduc puţină fericire. E minunat atunci când tu te urăşti şi persoane prea puţin cunoscute îţi spun câteva cuvinte frumoase. Acelea sunt momente în care uiţi puţin de dispreţul pe care ţi-l adresezi şi te simţi bine în sfârşit. Acelea sunt momente în care te întrebi, pe cine să crezi, te gândeşti dacă meriţi cu adevărat tot ce îţi provoci, toată ura şi desconsiderarea.
  
  Totodată, gravitez între două stări opuse şi asta e întotdeauna ceva neplăcut. Căci o urmă de dezamăgire este şi asta nu pot să o neg şi nu pot înţelege. În primul rând nu mă înţeleg pe mine şi nu înţeleg de ce atunci când inima îmi dictează să fac ceva, frica de respingere mă ţintuieşte locului. Uneori nu mai înţeleg nimic şi îmi spun că nu mai caut rezolvări şi răspunsuri şi mai ştiu eu ce dar ca întotdeauna sfârşesc prin a pune sute de semne de întrebare şi lansez din nou o serie de "de ce-uri".
  Nu, nu înţeleg ce s-a întâmplat şi unde să-mi găsesc vină. Nu ştiu ce vrei să fiu şi eu nu pot fi. Nu ştiu de ce vreau să fiu ceea ce ai tu nevoie. Nu-ţi pot spune niciodată nimic oricâte cuvinte, priviri şi zâmbete am schimba. 
  Habar-nam dacă asta-i o zi bună. Poate că până la urmă trebuie să mă prefac că e, sau pot să mă autoconving că e, dar cui îi pasă într-un sfârşit? Mă întreb veşnic dacă prinde cineva vreun sens dintre cuvintele după care mă ascund...probabil cea mai pronunţată dintre întrebările pe care mi le adresez.

Reflecţia unei clipe de agonie

Se scurge o durere surdă
În venele mele uscate
Şi-mi tremură-n priviri 
Lacrimi
Şi dorinţe
Şi distrugerea mi-e aproape
Căci o simt, ca întotdeauna
Zvâcnind încet şi inuman
Nu-mi plăsmui scenariul morţii
Îi strig minţii mele, în zadar.

Şi încă nu te cred

Găsesc linişte
În întunericul braţelor tale
Căci timpul e din nou tortură
Atunci când nu mai pot
Să te mai simt. 

Şi poate
Din necunoscutul în care mă arunc
Desprinzi tu acele clipe
După care alerg mereu.
Zâmbeşti, şi tresari,
Şi-mi spui că nu te cred.

Şi cum aş putea să te cred?
Când nu spui nimic sau poate,
Mă laşi să-mi culeg singură cuvintele
Şi-am obosit
Şi ştii
Şi ştim.

My bestfriend, my other half, my sister

  Ca întotdeauna introducerile nu le pot schiţa cum trebuie căci niciodată n-am ştiut cum să-mi încep gândurile şi ideile. Poate c-am să spun multe lucruri deja ştiute dar pe care nu obosesc să le repet vreodată.

  Cred că totul a început în data de 27 aprilie 2012, o zi pe care tu o ştii mai bine decât mine şi care am revăzut-o cu ochii minţii mele încâlcite şi în care am căutat mereu detalii. Aceea a fost ziua în care mi-ai devenit prietenă şi ziua care mi-a schimbat viaţa radical. Până atunci conceptul de prietenie mi-a fost foarte puţin definit şi nici măcar nu mă întrebam de ce sunt veşnic singură. Credeam că merit asta şi că prietenia aceea pe care toţi o preamăresc e fantezie sau exagerare. 

  Mi-ai salvat viaţa de atâtea ori şi probabil că o vei face în continuare. Sunt mereu surprinsă cum mă poţi suporta atât cu toate căderile mele nervoase şi cu sutele mele de defecte pe care restul lumii mi le-ar considera de neiertat. Sunt surprinsă de felul în care ţii la mine după toate prin care am trecut, şi niciodată, niciodată nu vei înceta să mă uimeşti. 
  Atunci când te privesc văd în tine un model, o soră şi o sursă de inspiraţie. Eşti cea mai puternică persoană pe care o cunosc, în antiteză totală cu mine. 

   Să spun că-mi eşti un înger păzitor ar fi prea puţin. Căci nici un înger nu şi-ar deschide aripile să mă ocrotească în felul acesta şi n-aş putea vedea în nimeni ceea ce văd în tine. Sunt multe lucruri ce nu le pot exterioriza căci mă ştii, aşa cum nimeni nu mă ştie şi nu mă va ştii vreodată. Şi nu-i nevoie să ţi le spun pentru că uneori nici nu-i nevoie de cuvinte. Să-ţi mulţumesc? Mulţumirile sunt de prisos că oricum mă încurc în ele, şi n-aş termina vreodată dacă aş începe. Îţi pot spune doar atât: îţi mulţumesc că exişti. Eu n-aş mai fi aici dacă nu erai tu. 


9 martie 2015 
Cum am putut să mă înșel.... cât ai putut să mă înșeli.

Amărăciune

  Doare al naibii de tare. Doare şi eu nu pot decât să simt căci gândurile nu mi le mai aud şi nu mai ştiu ce e cu mine, ce a fost şi ce ar putea fi. Toată ura pentru propria mea persoană s-a strâns încetul cu încetul pentru ca în cele din urmă să mă doboare. DA, mă urăsc şi ura asta mă paralizează. Îmi urlă-n întunericul din minte doar acele veşnice vorbe prin care involuntar îmi realizez eterna autodistrugere. Şi ştii ce e cel mai rău? Faptul că nu mă pot opri, sau faptul că salvarea e la câteva cuvinte distanţă şi totuşi n-o pot atinge. Pentru că mi-e frică sau pentru că nu ştiu ce îmi mai e, dar un singur lucru îl ştiu şi nu sunt sigură că vreau să-l ştiu, că mai presus de toate, am nevoie de tine. Poate că nici aerul nu-mi întreţine existenţa aşa cum o faci tu. Şi nu merit, nu merit nimic, nici măcar asta. Îmi merit soarta şi merit durerea, chinul şi gustul ăsta amar. 
  Nu mai am nici răspunsuri şi nici afirmaţii, căci de una singură nu mai sunt capabilă să le generez...

Reflecţii de dincolo de ceea ce ştiu

  Purtăm măşti deşi ştiu şi ştim ce ascundem. Eu n-am uitat un singur cuvânt, nici măcar un gest şi dinainte de asta, nu mai ştiu nimic. Parcă nici n-am fost, sau n-am trăit sau...cine mai ştie.
  Poate că atunci când îmi privesc reflexia, văd numai ce ai făcut tu din ea, văd ceva acolo unde nu era nimic şi unde nici nu credeam că o să fie. Să privesc dincolo de tine mi-e imposibil. Nu ştiu să fac asta şi nici nu vreau să ştiu.
  Am atâtea de spus şi în mintea mea ideile se reformulează continuu, căci de la asta nu mă pot abţine. E ca un scenariu pe care eu, regizorul, ştiu că s-ar putea să nu-l pun vreodată în scenă. Dar asta nu mă face să mă opresc din a anima răspunsuri la care aştept veşnic întrebări.
  Uneori, poate că trebuie să uit de ceea ce e real şi ceea ce nu poate fi. Dar cum să uit oare cuvintele pe care n-am să ţi le pot spune vreodată? Cum să uit ceea ce simt când totul se transpune în cuvinte şi în imagini pe care îmi e greu să le alung?

  Ce final insipid... asta pentru că nu-i un final cu adevărat. Nu vreau şi nu pot să cunosc un astfel de final.

Freamăt de uitare

N-avem aripi

Când ni-s frânte în neputinţă

Şi când în sufluri reci,

Îmi împarţi inima 

Pe din două.

Uită-mă,

Să pot găsi drumul spre tine

Sau poate azi

Când m-am ascuns în tot ceea ce nu cunoşti

Şi freamătă între noi o durere surdă,

Azi, poate... n-ai să mă uiţi.

Existenţă incertă

  Nu mi-am cerut dreptul la existenţă vreodată căci nu-l merit. Existenţa mea se contopeşte cu sensul amărăciunii. Pot să plâng toată noaptea aceasta şi pot să implor să mi se ia dreptul pe care nu l-am cerut şi totuşi, mâine tot am să mă trezesc, va trebui să fac aceiaşi paşi şi să traversez aceleaşi drumuri nesfârşite spre ceva...acel ceva ce nu există.
  Poate că mă puteţi vedea dar toţi priviţi prin mine. Puteţi să vedeţi un zâmbet, puteţi auzi câteva vorbe şi totuşi toate acestea se concretizează în nimic pentru că eu nu sunt ceva ce poate fi cunoscut vreodată în totalitate.
  Cer existenţei să-mi lase măcar durerea, pe ea să nu mi-o ia. Căci ea e veşnic lângă mine şi ea mă păstrează în limitele acceptabile ale normalului. Ea e mereu acolo să-mi reamintească să nu mă opresc, căci se pare că sunt tot vie. Şi apoi...în viaţă sau nu, nu ştiu încă diferenţa şi nu ştiu de mi-ar păsa dacă aş cunoaşte-o.

Gol infinit

Se zbuciumă neputinţa printre rănile noastre
E întuneric
Şi-mi sunt gândurile departe
Şi-mi plânge sufletul fără să mai aibă lacrimi.

Nu ştiu de-i tristeţe...sau singurătate
Sau poate doar urlă neantul
Unor vorbe de mult uitate
Ce le-ai lăsat să se coboare
Acolo unde nu mai e nimic.

Sunt clipe arse şi neterminate
Ce se sting
Şi plouă veşnic cu uitare
Peste absolutul ce nu pot să îl ating.

Sentimente, infinit şi intuiţii

   Ajungi să simţi infinitul şi să atingi fărâme din absolutul după care tânjeşti şi pe care nu-l înţelegi. Ajungi să ştii că ceva lipseşte, şi să minţi zâmbind pe toată lumea spunând că "nu ştii", că nu sunt motive, că le-ai pierdut, că totul e bine. Dar ştii, cu toţii ştim ce lipseşte. Eu ştiu. Ştiu că asta e o goană după ceva ce-mi e aproape necunoscut. Căci a trecut mult timp şi poate să treacă încă atâta şi tot n-am să ştiu cu adevărat.

 Sunt simţiri ce n-au durată, formă şi ţi-e frică să le identifici...ţi-e frică pentru că mereu vei fugi de ceea ce nu cunoşti în totalitate. Iar apoi, vine o vreme în care totul e mult prea puternic pentru a-i face faţă...pentru că ai negat destul, ai fugit destul şi inima ta vrea altceva. Vrea să gândească ea în locul tău. Şi...am lăsat-o.
  Noi, ştim ce lipseşte. Ne lipseşte o parte din absolutul pe care l-am cunoscut şi îl cunoaştem mereu, fie doar câteva secunde. Ce fac acum? Mă ascund în spatele unor cuvinte, cuvinte care nu vor putea niciodată exprima nici măcar o fracţiune din tot ceea ce simt şi uneori simt...atât de multe...atât de multe încât mă pierd, şi mă regăsesc iar în aceleaşi zâmbete, exprimări, şi intuiţii. Sunt atât de multe de spus, dar să exteriorizezi va fi întotdeauna cel mai greu. În locul meu vorbeşte muzica, vorbesc versuri, vorbesc gesturi, temeri şi apoi...nu mai vorbeşte nimeni. Căci nu mai e nevoie.

Refugiu universal

   M-am găsit din nou căutând alinare în aceleaşi lucruri. Mi-am regăsit mintea fixată iar în acelaşi punct din care nu se dezlipeşte niciodată. M-am lovit iar de toată iubirea care s-a strâns aproape insesizabil în mine. Am realizat că nu mai ştiu ce să spun, căci cuvintele niciodată nu mi-au folosit şi n-o să-mi folosească.

  Poate că acum nu mi-e teamă. Poate că ştiu, poate că ştii, poate că ştim. Poate că azi mă pierd între rânduri şi tot ce simt dar cândva, o să fie altfel. Cândva... nu ştiu. Sunt sensuri pe care eu nu pot să le prind...nu putem. Nu mă înţeleg, te înţeleg pe tine. Şi nu-mi arunc constatările în cuvinte şi fraze ce oricum ar fi inutile. 

  Prea puţine cuvinte...întotdeauna prea puţine...

Ultimii paşi ai unei autodistrugeri

  Sunt suflete care trebuie să moară mereu. Suflete care se sting şi sunt reaprinse dar pe care nu poate sau nu vrea nimeni să le ţină în viaţă permanent. Pentru că tot ce-ţi dă aripi nu poate fi mereu acolo şi poate n-o să mai fie nimeni cu tine. Poate ai să te sufoci în aerul de care ai atâta nevoie. Şi mâine..poate n-ai să te mai trezeşti, şi lumina n-o să-ţi mai distrugă ochii obosiţi şi încercănaţi de plâns şi de acel veşnic somn bântuit de coşmaruri negre.
  De ce n-ai murit în noaptea aceea? De ce eşti încă aici? Cât timp să mai aştept pentru atâtea răspunsuri ce întârzie să apară? 
  Sunt la o răscruce. Şi tot ce văd sunt acele două drumuri pustiite şi identice între care mă pierd mereu.

Sunt suflete care trebuie să moară mereu. Suflete care nu mai ştiu să trăiască. 

Lugubru

  Cioburi adânc împlântate şi sânge care curge. Sânge, nu lacrimi. Şi-mi urlă-n gânduri nimicul ce a rămas din mine, cenuşa spulberată de plâns şi de lanţul de coşmaruri ce nu se vor termina. Mă distruge lumina, întunericul mă absoarbe în el şi mă sufocă păstrând vie durerea din piept. Viaţa s-a smuls din mine şi a luat foc...şi acum arde, mocnit, dar arde şi aud neîncetat trosnetul flăcărilor infinitezimale ce-mi tulbură liniştea amară. 

  E o singură umbră ce mă-nsoţeşte pe drumul ăsta pustiu. Se infiltrează în mine prin crăpăturile sufletului meu uscat de seceta absenţei lacrimilor. Şi dacă nu vreau să mai simt nimic? Dacă vreau să-mi blochez definitiv orice sentiment rătăcit, orice simţire ce mi-ar putea face inima să bată mai tare? Nu. Umbra aceea n-o să mă lase. Ei nu mă vor lăsa. "Nu ştiu", ei nu mă mai lasă să nu ştiu. 

  Lumina ce se vede în zare nu-i o speranţă. Speranţa stă în întuneric şi în tot ceea ce nu cunosc. Mă înconjoară nori negrii în care mi-am plăsmuit fericirea şi mi-am înfăptuit autodistrugerea. 

Sensuri haotice

Nu mă întreba ce fac aici.
Nu ştiu.
Pune-mi altă întrebare. Tot nu ştiu. Nu ştiu nimic.
Sau e ceva ce ştiu şi ascund şi în acelaşi îţi spun veşnic şi poate nu mă auzi.
Nu mă asculta nici acum. Tot mă faci fericită. Şi dacă nu vrei şi tot mă faci să fiu fericită.
Ştii? Sigur că da. Mereu o să ştii.
Vreau să spun că...vreau să-ţi spun că...dar nu. N-am să-ţi spun nimic.
S-a întâmplat ceva, înăuntrul meu s-a schimbat ceva aşa cum se întâmplă întotdeauna. Haos şi sentimentul acela. Haos şi emoţia aceea ce face să-mi vibreze fiecare nerv şi fiecare celulă din corp. Îţi simt zâmbetul oricât de imposibil ar părea.
Şi vreau să spun atâtea lucruri şi îmi lipsesc cuvintele şi gândurile şi lipseşti tu. Nu, nu, tu eşti mereu acolo chiar dacă te ascunzi sau nu te văd. Aparent fără sens şi fără logică. Sensul e clar, mai clar decât oricând.

Tu ştii să-l găseşti.
Dar oare vrei?

Iar încerc să mă regăsesc. Nu doar pe mine.

La un gând distanţă

"Absence, the highest form of presence". - sursa: Tumblr.

  Întotdeauna caut să mă regăsesc, în orice e posibil. Melodii, cărţi, filme, versuri, imagini, orice. Mereu urmăresc să găsesc frânturi din mine în orice, cum e de exemplu acest citat, unul din puţinele lucruri care mi-a atras atenţia în ultima vreme.
  Uneori, absenţa e cea care ne aduce aproape, e cea care ne face să-i aducem aproape pe cei la care ţinem. Ce contează că nu ai văzut persoana aceea timp de luni bune sau că te zbaţi în fiecare zi să o vezi fie şi numai în trecere dacă atunci când te trezeşti noaptea, primul lucru care îţi apare în minte e imaginea lui/ei? Îţi spun eu, nu mai contează. Nimic nu mai contează. 
  Absenţa mă înfurie şi mă păstrează vie totodată. Pentru că niciodată nu ştiu ce aduce la sfârşitul ei provizoriu. Pot eu să-mi plănuiesc orice, mereu ajung să fiu luată prin surprindere şi în definitiv, acestea sunt momentele pe care le aştept veşnic, inconştient cel mai adesea. 
  Poţi simţi prezenţa oricui, pentru că dacă vrei cu adevărat, ei sunt mereu acolo, la un gând distanţă. "Nu e departe. E în inima ta şi mai aproape de atât nu poate fi.", mi-a spus cândva o prietenă. Avea dreptate.

Un strop de fericire

  M-am păstrat întotdeauna departe de lucruri spontane, departe de surprinderi şi situaţii pe care n-aş fi putut să le prevăd. Mi-am planificat veşnic fiecare acţiune, fiecare oră din viaţă, fiecare pas, mi-am controlat absolut orice mişcare. N-am făcut mereu ceea ce simt...am făcut ceea ce ar fi fost bine. Probabil că şi respir planificat şi totul e în regulă pentru un timp şi crezi că te simţi în siguranţă...doar crezi.
  Apoi, te plictiseşti şi vrei ceva nou şi brusc viaţa te surprinde singură, fără să-ţi mai dea ocazia să controlezi lucrurile, să le anticipezi.
  Acum două săptămâni nu m-aş fi gândit niciodată la o astfel de decizie, o decizie în care nu mintea ci inima mea şi-a spus ultimul cuvânt. Poate pentru o zi, am renunţat la griji, am renunţat la frica mea permanentă de a fi eu, teama de a exista cu adevărat.

  Azi, totul e diferit. E diferit pentru că simt din nou acea căldură care mă inundă şi nu, n-am să-i spun niciodată pe nume. Sunt tot nesigură, dar e şi o parte din mine care crede şi e fericită. Pentru cât timp? Nu ştiu.
  Relizez că sunt doi ani de când am simţit asta prima oară şi totul se amplifică pe zi ce trece. Are totul un capăt? Dacă da, eu nu vreau să-l aflu.
  Sunt o persoană norocoasă. Pot să iubesc şi asta-i tot ce contează. Poate că visele devin realitate dacă speri îndeajuns de mult. Poate că am dreptul să visez şi nimeni nu mă poate opri să o fac.

Excepţii

 N-am mai scris de mult pentru că n-ar fi avut rost. Nu avea nici un sens să reformulez cu alte cuvinte, aceleaşi idei vechi şi devenite deja insipide. Dar ieri-azi, ceva parcă s-a schimbat şi probabil viaţa mea doar îşi reia cursul normal. Realizez că vreau să scriu foarte multe, să pot să eliberez tot ce vreau să-i spun dar nu pot să o fac sau mi-e din nou teamă.

  Probabil că azi am constientizat cu adevărat ce impact pot avea unii oameni, aparent fără să îşi dea seama. Şi mă fascinează încontinuu, mă fascinează cum  pot să-mi însenineze ziua cu un simplu zâmbet sau cu numai o privire iar acea persoană, acele persoane nici măcar nu intuiesc ce efect au asupra mea. Ei sunt acele excepţii, cei pe care îi iubeşti  doar pentru că există şi... atât.  
Aparent sunt fata care e mereu tristă care plânge mereu. Dar nimeni nu vede fericirea prin ochii mei şi cât de mult o preţuiesc şi cât alerg după ea. Nu, nu am nevoie de motive ca să fiu fericită, acum îmi dau seama de asta. Am nevoie de persoane, ca să fiu fericită am nevoie de persoanele pe care le iubesc. Nu ştiu...am impresia că uneori dacă scriu ceva poate se îndeplineşte. E ca şi cum mi-aş pune o dorinţă. Mâine o să fie bine. Mă oblig să cred asta.

Un uragan de blocaje

Există momente în care simţi că îţi pierzi minţile. Momente în care până şi scârţâitul unei uşi îţi pisează mărunt nervii şi aşa făcuţi praf. Momente în care lumina, zgomotele, oamenii te agasează, şi până şi aerul ţi se pare sufocant. Acelea sunt momente în care pur şi simplu te saturi să ţi se spună că tu trebuie să aştepţi că o să îţi fie şi ţie bine...cândva. 
E ca şi cum mă învârt în cerc. Ei nu înţeleg iar eu n-am cum să explic. Ăsta să fie oare sfârşitul? E acesta un labirint din care eu n-am să pot ieşi vreodată? Nici nu ştiu ce vreau să spun. Poate nu mai vreau să spun nimic. Pentru că eu strig. Şi voi nu mă auziţi. 

Un cântec şi o mie de simţiri

  În seara asta nu a mai funcţionat. Melodia care întotdeauna m-a făcut să plâng şi-a pierdut efectul acela magic şi sigur care făcea ca totul să se transforme în lacrimi. În seara asta, nu ştiu unde sunt şi tot ce pot să aud e ţiuitul tăcerii acesteia. Mi-e pur şi simplu greu să scriu pentru că ştiu că tot ce voi face va fi să reformulez încontinuu aceleaşi idei şi fraze.
  Nu prea ştiu ce simt acum...şi nici nu vreau. Ştiu doar că nu vreau să se facă zi, să răsară soarele...vreau o noapte nesfârşită şi...în rest nu mai ştiu.

Frânturi din jurnalul fericirii

 E real, totul e real şi coincidenţele nu există. Nu, nu atâta timp cât poţi să speri.
 Eu nu cred în destin sau soartă, pentru că nu le înţeleg. Nu le neg existenţa şi faptul că uneori ar putea să mă influenţeze şi pe mine. Eu ştiu atât, că sper întotdeauna şi că speranţa asta are uneori mici legături cu ceea ce oamenii numesc destin.
  Realizez că oricât de rele sunt unele zile, săptămâni, merită, totul merită atunci când reuşesc în final să fiu fericită. Sunt câteva clipe care şterg tot ce a durut în trecut, sunt clipe care aruncă în uitare luni întregi în care nu puteam să simt decât durere. Îmi place să zâmbesc, mereu mi-a plăcut în ciuda a ce s-ar putea crede despre mine. Şi ştii ce-mi place cel mai mult? Când am motive reale pentru care să o fac. Pentru că da, mereu e nevoie de motive, de situaţii şi de persoane care să ne facă să zâmbim, mai ales de persoane, şi pentru că nimic altceva n-o să ne motiveze mai mult decât zâmbetele şi fericirea oamenilor pe care îi iubim.
  Închid ochii şi revăd cu ochii minţii mele încâlcite toate momentele frumoase, care mi-au putut răpi un zâmbet. Pentru asta, merită să continui, doar pentru că există amintiri care să îţi dovedească existenţa momentelor în care ai fost fericit şi care să îţi ofere speranţa că acele momente se pot întoarce.
  E incomplet ştiu. Întotdeauna nu spun tot ce ar trebui spus pentru că îmi pierd cuvintele sau pentru că îmi spun că voi continua altă dată. Nu ştiu când va apărea o altă dată. Probabil că...atunci când se vor pune întrebări şi...când voi avea curaj să formulez răspunsurile. :)

Numb.

  Mi-e frică, atât de frică. Simt frica aşa cum în întreaga mea viaţă n-am mai simţit-o. Acum sunt singură. Şi da, de asta îmi e atât de frică pentru că nimic, absolut nimic nu mă doboară, nu-mi distruge statura instabilă mai uşor decât singurătatea. Şi ştii de ce îmi mai e frică? Nu, nu ştii. Dar nu pot să neg, nu mai pot să-mi ignor gândurile pe care le aud din ce în ce mai tare. 
  Aş vrea să pot să îmi sfărâm în milioane de frânturi reflexia pe care nu pot s-o înţeleg. Nu-i o scuză că iubeşti prea mult, nu e, nu mai e sau n-a fost niciodată. În disperarea de a nu-i pierde îi rănesc, îi rănesc pe puţinii oameni care ţin la mine. Îi iubesc prea mult. Dar asta nu mai e o scuză, ai uitat?
  Aş putea să strig, aş vrea să strig şi să spun cât de rău mă doare. Dar cine o să mă audă acum? Cine? E noapte şi e linişte dar nimeni nu aude şi nici n-ar avea cum. Poate merit asta. Merit uitarea şi gustul ăsta amar. Amar, atât de amar. Îţi aduci aminte? Se poate mai amar de atât şi eu ştiu. Tu ştii ?
Mi-e dor de vise. Pe ele nu le-am pierdut încă...sau nu le-am pierdut de tot. Vreau să adorm şi să visez şi să nu mă trezesc mâine dimineaţă, doar să visez şi atât. 
  Mă ard ochii. Vor să plângă dar sufletul meu deshidratat nu-i mai lasă, căci poate lacrimi nu mai sunt. Şi mă simt nevoită să le înlocuiesc. 
- "Nu-ţi aduce decât mai multă suferinţă." 
- " O să sting o durere cu altă durere."
E incorect. Nu pot să sting nimic şi orice urmă de raţiune se pierde în oceanul tulbure şi obscur al unor scăpări fără sens. Nu pot face ce trebuie, nu pot fi în concordanţă cu niciuna din cerinţele lor, concordanţă de care nu cred că mi-a păsat vreodată cu adevărat. 
  Cu fiecare cuvânt, cu fiecare rând pe care îl scriu teama creşte în mine întocmai ca un râu umflat de ploi. Mă opresc deşi nici aşa nu-i suficient. E linişte şi mi-e frică.

Vise-gânduri-sentimente

  E frig. Dar nu îmi pasă căci am aşteptat frigul atâta timp...mi-era dor...dar stai, mie mereu mi-e dor de ceva sau cineva sau nu ştiu...

  Aveam aşa multe de spus, mereu am multe de spus. Dar brusc, în mintea mea s-au stins toate ideile. Gândesc prea mult la fel cum simt. Şi dacă n-aş mai gândi atât şi doar aş simţi? Nu ştiu. Dar în seara asta nu vreau să mai pun întrebări şi să caut răspunsuri. În seara asta doar visez... visez la imposibil şi dincolo de el.

  Şi ce voi face acum? Voi scrie despre aceleaşi lucruri. Pentru că orice aş face gândurile mele merg veşnic într-o singura direcţie, înspre aceleaşi cuvinte şi zâmbete. 

Lipseşte ceva? Da. Întotdeauna lipseşte ceva, o parte care în funcţie de stare e mai mult sau mai puţin semnificativă. M-am obişnuit să arunc un "nu ştiu" ca un copil mic şi naiv dar nu e aşa. Ştiu şi mereu am ştiut dar n-am s-o spun poate...niciodată. 
  Oricât am încercat mai mult nu pot exterioriza...mi-am pierdut capacitatea asta. De fapt n-am avut-o niciodată. Întotdeauna mai am multe de spus dar...presupun că pentru moment e suficient...

?

Iubire ?

Ea n-o s-o spună niciodată. Ea poate doar să simtă.
A refuzat prea mult ideea existenţei unui astfel de sentiment. Spunea că n-o să creadă în iubire. Că oricum nu o merită. A izolat-o într-un colţ de suflet, mai rece ca gheaţa.
Acum, ea nu mai vrea să trăiască aşa, ea nu mai crede în idealurile şi limitele realităţii. Ea iubeşte acum. Şi visează. Visează mereu pentru că asta e tot ce are, nişte vise şi o mână de cuvinte de care îi e frică şi pe care le adoră.
Îşi va pierde veşnic cuvintele între vise şi speranţe, între abisul fricii şi al tăcerii. Dar le va găsi întotdeauna, pentru că pe malul celălalt... e el. Şi asta e tot ce ştie şi singurul lucru de care îi mai pasă.

Cuvintele sunt azi absente

Lacrimi cu gust de cenuşă

 Mi-e dor de vise şi închipuiri şi mai presus de tot, mi-e dor de tine. Mi-e dor să pot să dorm, mi-e dor să zâmbesc, mi-e dor să nu mă doară, mi-e dor să nu-mi fie frică. E totul în zadar, dar mint căci totul merită. Ştiu. Ce ştiu ? Prea multe, şi nu e posibil să spun tot ceea ce ştiu să spun tot ceea ce simt pentru ca nu e timp, nu mai e timp pentru asta.
  Oamenii fug de mine. Mă descoperă şi apoi fug pentru că aşa e natura umană, fuge de ceea ce nu îşi poate explica. Şi sunt acelaşi om pe care nimeni nu-l observă, căruia aproape nimeni nu-i sesizează prezenţa. Eu ştiu asta. Eu ştiu că locul meu nu e aici şi nu va fi vreodată. Eu ştiu că fără să vrea, lumea mă minte atunci când îmi spune că toate acestea sunt provizorii. Şi paradoxal eu depind de lumea asta care nu mai are nimic în comun cu mine. Pentru că singură, nu exist. Nu exist aproape niciodată, existenţa mea e vag conturată între tine şi nimic. Aşa că renunţ sau mai bine spus mint că renunţ deşi sunt conştientă că întotdeauna o să-mi calc pe mândrie, pe frică şi pe nesiguranţă ca să ce, până la urmă ?
  Niciodată nu spun tot ce e de spus, din lipsă de cuvinte, energie, chef, sau speranţă că mai are vreun rost. De aceea dau aerul că prelungesc la nesfârşit o poveste insipidă, fără acţiune sau personaje. N-am să contrazic decât ultimul element care e mai real decât orice altceva şi de care mă agăţ în fiecare clipă a vieţii mele. Nici n-am avut intenţia să scriu despre toate astea, n-am avut intenţia nici măcar să le mai gândesc. Dar sunt acolo, sunt reale şi de aceea am decis să nu le mai ascund. Ce stupid, ascunse, ne-ascunse, efectul e tot acelaşi căci nimănui nu-i pasă. Nu-i pasă cui aş vrea să-i pese.

Am aşteptat

Am aşteptat să fie noapte. Să nu mai văd lumina, să nu mai simt căldura, să fie linişte.

Am aşteptat ceea ce aştept mereu. Dar n-are sens...nimic nu mai are sens. 

Fericire, teamă şi timp

  Nu m-am priceput niciodată să păstrez în preajma mea fericirea. Poate pentru că niciodată nu era ceva palpabil sau probabil pentru că nu o sesizam cu adevărat. Oamenii pot fi fericiţi şi fără motive, nu-i aşa ? Da, sigur că pot dar presupun că nu mai e nevoie să spun că pentru mine lipsa motivelor duce inevitabil şi la lipsa sentimentului ăstuia pe care îl cunosc prea puţin. Şi e perfect aşa, oricât de mult m-aş contrazice şi i-aş contrazice şi pe alţii. E perfect pentru că eu îl asociez de ceva timp cu o emoţie mai complexă, mai ramificată.
  Îmi aduc aminte cum mi-am interzis atâta timp să simt, mi-am interzis tot, mi-am spus că nu merit. Acum merit ? Nu ştiu, nu-mi mai pasă, asta o să mi-o spui tu cândva, dacă o să am curaj să te întreb. Oh, ştiu că n-o să am. Eu nu am vreodată curaj. Ce fac...ei bine nu ştiu cum să numesc asta, o fac pentru că mi-e dor, mi-e mult prea dor şi eu nu mai sunt cum eram odată, nu mai pot nega şi bloca sentimente şi stări şi nici nu mai vreau pentru că n-ar avea rost, o fac pentru că doar aşa pot anima acele reprezentări de care mă agăţ (inconştient?) , şi nu-mi mai pasă de faptul că e posibil să-mi pară rău.
  Am pierdut de mult echilibrul şi n-am să-l mai recuperez curând. Dar sunt lucruri care îl înlocuiesc, lucruri pe care n-am să permit să le pierd.
  Scriu mereu despre lucruri cărora îmi e frică să le spun pe nume, propoziţii pe care îmi e atât de teamă să le rostesc. Poate o să îmi dai motive să nu-mi mai fie teamă. Cine ştie...timpul m-a surprins prea mult în ultima vreme...

Iluzii şi uitare eronată

  Certitudinile, convingerile mele erau cele care mă ţineau în viaţă. Şi am luptat să le păstrez, chiar dacă nimeni nu m-ar crede. Şi de ce nu m-ar crede? Pentru că eu sunt personajul negativ, şi nimeni n-o să încerce acum să vadă lucrurile altfel. Devine istovitor ştii...după ani, apoi luni întregi în care ai luptat constant să "fie totul bine" şi să păstrezi iluzia aceea stupidă şi deformată cum că "nu e chiar aşa rău", ei bine după atâta timp devine istovitor să continui să te îndrepţi spre lumina aceea ce devine din ce în ce mai slabă, şi cedezi şi greşeşti şi răneşti şi îţi dai seama că din nou...eşti doar tu. Personajul negativ. Monstrul.
  Pe de altă parte, e chiar amuzant felul în care în urmă cu câteva săptămâni o siguranţă şi o încredere ciudată planau deasupra mea iar acea greşeală era deja trecut, era pierdută în uitare şi numai gândul aducea cu el refuzul de a o înfăptui din nou. Ştii ce a fost totul ? O amăgire, asta a fost, o simplă amăgire. Dar într-un fel e mai bine. Să mă doară pe mine şi să nu sufere alţii. Aici intervin sutele de contradicţii şi mult prea multe motive, lucru pentru care răspunsul meu la orice întrebare va fi "nu ştiu"...când de fapt ştiu prea multe dar am obosit.
  Rănile din piept dor cel mai tare, nici nu se compară cu celelalte. Pe acelea le-aş putea adânci zi şi noapte şi n-ar durea atât de tare. Ele sunt o scăpare, o scăpare dintr-o tortură psihică ce nu se va sfârşi curând şi mi-e frică şi nu o mai vreau, cum mi-am dorit-o cândva.

"- Ai răbdare, găseşte răspunsurile, încearcă, încearcă, ştiu că încerci dar încearcă mai mult."
"- Şi dacă nu pot? Nu pot...nu mai pot, niciodată n-am putut."

  E acesta adevărul ? Poate că da, poate că nu. Cine mai ştie ? Şi ce importanţă ar avea ? Eu ştiu doar că n-am să mă opresc, acum ştiu, acum sunt sigură şi mi-e ruşine doar de acea promisiune pe care am spulberat-o atât de uşor...
  Nu vreau să mai înţeleagă nimeni, ar fi dovadă de egoism pur din partea mea dacă aş vrea. Nu pot pretinde altcuiva să înţeleagă ceea ce eu nu pot, pentru că poate nu e nimic de înţeles. Poate sensurile nu există cu adevărat, poate şi ele sunt tot iluzii şi eu nu mi-am dat seama. Sper să nu fie aşa.
 

Damnare, partea a II-a

  Cuvinte...am nevoie de cuvinte, mai mult ca oricând. Dar ce fac atunci când se ascund de mine, când îmi scapă printre degete şi dispar în întuneric ? Fără cuvinte sunt ...ei bine nici nu ştiu, mi-e groază să imaginez un astfel de scenariu.
  Nu pot să-ţi spun nimic doar prin lacrimi şi simţiri prea concrete, dar pe care n-am să le pot trasa vreodată prea uşor. Dar într-o zi, o voi face, îţi promit, deşi e o siguranţă pe care nu ar trebui să o deţin.
  M-am întors la aceleaşi greşeli, la aceleaşi mişcări ce mi-au fost interzise acum ceva timp. Dar nici măcar prin ele n-am putut resimţi trecutul acela sumbru. Deşi printre toate, acel motiv l-am regăsit în neputinţa de a te găsi. Dar nu vreau să conştientizez asta cu adevărat, vreau ca totul să plutească veşnic în incertitudine, căci aşa e mai bine...aşa cred că e mai bine. Şi dacă nu e, atunci presupun că pur şi simplu am obosit să mai alerg după justificări şi răspunsuri care nu fac altceva decât să redeschidă răni vechi şi veşnic nevindecate,
  Găsesc liniştea doar atunci când am cel mai puţin nevoie de ea. Doar atunci vine şi mă pătrunde, paralizându-mi mintea şi alimentând nesiguranţa, confuzia, şi tot ce-i mai rău în mine. Dar atunci când am nevoie de ea ? Atunci n-o mai găsesc. Atunci nu mai găsesc nimic.

Poveşti, finaluri - inutilităţi

- "Toate poveştile au un final fericit"
- " Dar..."
- " Nu. Acelea nu au fost finaluri. N-am să te las să vezi încă finalul. "

   O altă noapte în care nu pot să dorm, o altă noapte în care avalanşe de gânduri mă năpădesc iar şi iar. Dar acum nu le mai opresc. Nu le mai blochez şi nu le mai reneg. De ce ? Pentru că acum e diferit. Pentru că succesiunea asta a două stări aflate în totală antiteză nu se opreşte şi nu se va opri vreodată. Şi am renunţat la speranţa că existenţa uneia va înceta să depindă de cealaltă. Şi da, cred că aşa e mai bine.

   Povestea asta nu-i de fapt o poveste. Asta pentru că aşa vreau eu, pentru că m-am săturat de poveşti. E mai mult de atât. Şi nici măcar eu nu înţeleg. Dar nici nu vreau să o fac. Şi ştii de ce ? Eh, oricum nu contează, oricum nimeni nu are nevoie de poveşti sau scenarii, şi cu toate acestea ne desprindem foarte greu de ele.

   De ce mă bazez pe intuiţii? Eu nu făceam asta...sau cel puţin ea nu făcea asta. Dar las-o pe ea, ea e uitată ea nu se mai întoarce ea...ea eşti tot tu. Şi nu greşeşti, nu, de data asta nu! De data asta totul e real şi...şi nu mai ştiu. 

Mi-am pierdut cuvintele şi le-am înlocuit cu reprezentări.

Obscuritate inteligibilă

 N-am unde să mă mai ascund, n-am unde să îi mai ascund. Căci demonii care sălăşluiesc înlăuntrul meu nu încetează să străbată întunericul spre a ieşi la lumină. Nu-i pot ucide, mi-e imposibil căci au devenit nemuritori. Ei trăiesc veşnic...iar eu...eu mă lupt cu ei. Sunt mai puternici decât am crezut. I-am subestimat, iar eu nu subestimez niciodată.

 Dar i-am ascuns, şi aşa voi face mereu. Le-am mascat mereu existenţa difamantă şi am lovit în ei cu săgeţi aprinse şi i-am oprit mereu până nu a fost prea târziu. Dar acum ce am făcut ? Sau, mai corect, am făcut ceva ? Nu ştiu. Doar ei ştiu.

 Sunt eu aceiaşi persoană ? Şi dacă nu, în ce colţ din suflet am ascuns-o pe vechea "eu" ? I-am zâmbit demult într-o noapte mai neagră ca moartea şi am părăsit-o într-un lac de lacrimi şi sânge. Şi n-a scos o singură vorbă. S-a resemnat. Mereu făcea asta şi obosisem să o mai urăsc, aşa că am îngropat-o cu speranţa că nu se va mai întoarce şi că va renunţa să mă mai controleze. Pe ea n-am subestimat-o şi n-am s-o subestimez vreodată. Mi-e teamă de ea căci e sau mai bine spus, a fost prea puternică în ciuda înfăţişări ei inofensive.

 În noaptea asta, toate emoţiile şi sentimentele mele poartă măşti. Şi se ascund de mine jucându-se într-un fel lugubru cu fiinţa mea care înoată iar într-o mare tulbure şi nesfârşită de necunoaştere. E prea întuneric. Dar nu mi-e frică. Mi-a spus că e acolo şi are grijă de mine. Mi-a spus că n-o să plece niciodată. Mi-a spus puţine cuvinte şi mi-a trimis crâmpeie din simţiri aproape stinse, cerându-mi să suflu în ele ca să le aprind.

 În noaptea asta, sensurile se pierd în abisul haotic al minţii mele. În noaptea asta, nu mai alerg să le prind. Nu le mai caut. Nu le mai vreau.

Un "azi" ca toate celelalte

 Azi n-am cuvinte. Azi gândesc prea multe, azi mi-e prea dor, azi greşesc prea mult, azi vreau prea multe, azi simt prea multe, azi spun prea puţine şi azi mă ascund din nou. Dar ieri? Ieri ce a fost ? Ieri ce am făcut ? Ieri am făcut aceleaşi lucruri. 

 Şi mâine ce-am să fac ? Mâine o să fie mai bine. Nu mai minţi. S-ar putea să te cred. 

 Vreau să se oprească. Să fie linişte şi să nu mai aud nimic. Să uit cine sunt. Să uit de voi, de toţi, dar nu de tine.Vreau să dorm câteva zile în şir şi să mă trezesc apoi şi să fie bine şi ăsta să fi fost doar un alt vis încâlcit şi mult prea durabil.

 De ce mi-e iar frică? De ce am încredere în tot ce presimt ? Oricum n-am dreptate niciodată. Trebuia să îi ascult pe ceilalţi. Ei ştiu întotdeauna ce e mai bine. Eu ? Eu nu ştiu nimic. Mi-au demonstrat asta prea mulţi. Sau aşa i-am lăsat să creadă. Că nu ştiu şi că sunt naivă. Asta cred ei. Adevărul e cu totul altul.

 Azi, îmi pot reaminti multe. Dar nu mai vreau să o fac, şi totuşi nu am cum să opresc asta pentru că urmele sunt tot acolo şi nu vor dispărea. Ele mă vor face mereu să îmi fie frică, îmi vor aminti întotdeauna de tot ce am făcut, de tot ce am pierdut, de tot ce a durut vreodată, de absolut tot.

 Azi mă simt singură. Şi nu e vina nimănui, e doar din cauza mea şi cred că până la urmă nici nu mă deranjează. Am fost atâta timp singură şi pot să fiu şi acum.
 Azi...nu mai vreau să fie azi. Dar mâine ? Mâine o să fie bine. Aşa am auzit...

Şi ce contează, degeaba îmi doresc

  Câteodată îmi doresc să pot să nu mai fiu eu. Pentru câteva minute, nu mai mult. Îmi doresc să îi privesc pe ceilalţi cum mă jignesc şi mă ironizează şi să nu îmi mai pese.
  Îmi doresc să nu mă mai usture ochii de atâta plâns, să nu mă mai doară, îmi doresc să pot să dorm o noapte fără să mă trezesc din zece în zece minute şi să visez chestii stupide şi chinuitoare pe care până dimineaţa le uit, îmi doresc oare prea multe?
  Şi ce e cel mai enervant în toată situaţia asta e faptul că toate se întâmplă fix atunci când în sfârşit am şi eu câteva zile bune, când în sfârşit pot spune că sunt fericită. Dar nu, bineînţeles că nu se poate să dureze...
  E subiectul despre care întotdeauna am multe de spus. Dar niciodată nu pot, din diferite motive. Şi nici nu mai vreau să răscolesc atâta după nimic...

Şi dacă te întrebi vreodată...

 Întotdeauna e vorba despre o întrebare. Sau mai multe. Atât de multe încât uneori le pierd şirul fără ca acestea să dispară cu adevărat. Vor fi mereu acolo şi poate ştii asta. Sau poate nu ştii, dar mi-aş dori să o faci. Aş vrea să îţi spun atât de multe, să-ţi văd reacţia şi apoi să te rog să uiţi tot. Aş vrea...oh, aş vrea mult prea multe.
 Azi, totul se învârte în jurul unei întrebări cu iz de...uimire. Căci n-aş putea înţelege vreodată cum reuşeşti să faci toate astea. Cum reuşeşti să mă ţii trează o noapte întreagă cu zece cuvinte aruncate poate...la nimereală. Şi vreau atât de mult să cred că nu e aşa. Aş vrea să cred că nu interpretez greşit că nu e la mijloc doar mintea mea ce visează prea mult ca de obicei. Dar chiar de-ar fi aşa, chiar de n-ar fi existat nimic, nu mi-ar părea rău.
 Pe zi ce trece memoria mea duce o bătălie din ce în ce mai cruntă cu momente prea puţin depărtate, momente pe care vreau să le revăd şi pur şi simplu nu pot. Realizez acţiunile involuntare ale minţii mele care îmi blochează permanent amintirile. Nu ştiu...poate aşa e mai bine.
 M-am schimbat prea mult şi sunt în permanentă schimbare. Îmi interzisesem unele sentimente, dreptul de a mă lăsa captivată de unele emoţii, pe care le consideram inexistente şi inutile. Dar TU ai schimbat asta. Şi aş vrea atât de mult să ştiu cum ai reuşit.
 Azi mi-am dat seama că nu-mi trebuie nimic mai mult. Că poate pentru mine e suficient şi că iubesc să mă agăţ cu o naivitate incredibilă de semnale probabil inexistente. N-ai idee cât de greu îmi e să gândesc numai ultimele două cuvinte.
 Ţi-ar păsa oare de ce simt ? Căci, dacă vreodată te gândeşti la mine ai putea sigur intui asta. Ai intui ce simt. Şi dacă te întrebi vreodată...să ştii că totul e adevărat.
Să ştii că aş vrea să ştii...şi că mi-e frică...

Alternanţa unor gânduri nedefinite

  Realizez că orice aş face revin întotdeauna la eterna mea meditaţie înclinată spre tot şi nimic. Cred că e o premieră pentru mine faptul că, atunci când lucrurile mă bulversează şi devin ceea ce nu păreau a fi, nu mă mai sperii şi nu renunţ. Nu ştiu când s-a întâmplat asta, de ce şi cât o să ţină sau măcar dacă totul e real şi nu e o iluzie. Dar de ce trebuie să existe motive întotdeauna? De ce nu e "pur şi simplu" un răspuns ? Nu ştiu, nu-mi pasă, căci pentru mine e, cel puţin în clipa de faţă.
  Mintea mea e obosită şi n-are nevoie de răspunsuri. Las-o să viseze, asta n-ar face rău nimănui. Nu, nici măcar ţie. Visele, visele mele sunt inofensive şi tot ce fac ele e să clădească o punte infinitezimală spre beatitudine.
  Vreau să las în urmă multe...mult prea multe, lucruri de care mă agăţam în urmă cu câteva luni şi pe care le consideram normale, lucruri pe care consideram că trebuie să le suport. Pentru că azi ceva ciudat se petrece cu mine. Da, ştiu că mereu eu trebuie să mă simt ciudat, e în esenţa întregii mele existenţe. Dar de când îţi pasă ? De când îi pasă cuiva?
  Mă distrează enorm faptul că încep cu ceva apoi trec brusc la altele şi apoi îmi dau seama că dacă o să continui n-am să mai termin şi oricum n-o să se înţeleagă nimic, pentru că oricum nu-mi mai pasă dacă se înţelege ceva sau nu.
 Şi e târziu şi nu mi-e somn şi aş tot scrie. Dar ştiu că n-am s-o fac şi c-am să mă întorc să încerc să mai prind câteva gânduri imposibil de aprofundat.
 Cât aş vrea să ştiu ce aş vrea de fapt acum...

Azi renunţ la cuvinte

“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
                           “Pasul absent” - Octavian Paler

  N-am nici cea mai vagă idee de ce m-au fascinat versurile astea. Mint. Normal că ştiu. Dar aşa îmi place mie să mă contrazic singură.
  Azi mă simt fericită. Am trăit una din puţinele dimineţi în care mă trezesc zâmbind iar abia după câteva minute îmi amintesc de ce. Acum nu-mi prea pasă dacă voi regreta ceva, dacă voi regreta toată încrederea asta pe care o deţin într-un mod care contrastează puternic cu felul meu de a fi în general. Şi cred că...mi-am propus să păstrez toată starea asta, orice s-ar întâmpla.
  Foarte rar mă prinzi pe mine într-o fază în care îmi lipsesc cuvintele. Sau îmi e imposibil să-mi pun sentimentele în cuvinte. Asta pentru că...am nevoie câteodată să rup obişnuinţa asta, să renunţ la cuvinte, să nu mai gândesc aşa mult şi doar să simt.
  Da...de asta am nevoie.

Adio micuţ prieten

 Pentru că mi-e dor de acea fiinţă mai mult decât mi-a fost vreodată dor de ceva. A însemnat mult pentru mine. Poate prea mult. Şi mi-am legat prea multe de un ghemotoc de blană gri, leneş, plictisit pe care însă l-am iubit ca pe un frate sau ca pe un bun prieten.

Mi-aduc aminte ziua în care l-am găsit zburlit şi somnoros, moţăind pe hainele mele nepăsător la entuziasmul care plutea în jurul lui. De unde a venit, nu ştiu şi nu are importanţă. Ştiu doar că l-am găsit. Cineva îl pierduse. Aşa cum l-am pierdut şi eu într-un sfârşit.
  A trecut prin multe, l-am pierdut şi regăsit de atâtea ori. Dar niciodată nu s-a săturat de eternele lui plimbări care durau şi câteva zile. Doar că acum...nu se mai întoarce.
 E atât de ciudat cum ajungem să ne ataşăm atât de mult de un animal încât devine o parte mult prea semnificativă din noi.
A fost o vreme în care era singurul meu prieten. O vreme în care plângeam cu el în braţe şi totul se ameliora subit. O vreme pe care nu o mai pot accesa pentru că e prea pierdută în amintirile mele încâlcite.

Sper doar că e bine acolo unde e. Că n-a păţit nimic. Oricum, îl aştept mereu să se întoarcă acasă, aştept să îl aud mieunând ca să îi deschid uşa. E oricum o aşteptare aproape insesizabilă...
 Mi-e dor de el.
 Mereu o să îmi fie.

Absenţa semnificaţiilor

 Şi...nu fac nimic. Şi nici n-am să fac ceva prea curând iar siguranţa asta inutilă mă agasează din ce în ce mai mult.
 Se presupunea că vara asta va fi diferită...şi ar fi trebuit să fac o grămadă de lucruri...să scriu...să mă apuc de chitară...dar ca de obicei, ultima mea picătură de motivaţie a dispărut subit. Un teanc de cărţi şi un volum început mă aşteaptă într-o parte a camerei şi chitara zace în cealaltă. Trec mereu pe lângă ele ocolindu-le.
 Realizez că tot ce fac e să zac privind în gol şi ascultând muzică. Nici măcar o idee relativ concretă nu îmi trece prin minte. Totul e compus din abstracţiuni iar asta nu face decât să menţină prezenţa confuziei ce a pus stăpânire pe mine de o vreme încoace. Şi nu-mi place. Şi totuşi nu fac nimic să schimb ceva iar asta...asta nu-mi stă în fire. Cred. Sau mai bine nu mai cred nimic.
 Visele şi stagnarea şi obscuritatea şi tot haosul ăsta mă sufocă. Eterna mea fobie de sufocare nu încetează să se manifeste din nou şi din nou şi din nou dar am impresia că de data asta nu îmi mai e frică. Până şi frica a paralizat în mine iar asta e periculos deja. Frica obişnuia să mă definească. Acum nu ştiu ce mă mai defineşte, asta dacă mă mai defineşte ceva. Poate nu mai sunt nimic. Poate nici nu mai exist. Poate...n-am existat niciodată cu adevărat.
 Mi-e dor, mi-e mult prea dor de tot şi de toate.
 Nu vreau să mai fie vară vreodată...

Când reflecţiile pier

  Habar-nam cum reuşesc să fac asta. Să trec dintr-o stare în alta, să oscilez veşnic între sentimente fluctuante şi imposibil de conturat.

  Nu ştiu să precizez vreodată ceea ce simt. Nu ştiu şi n-am ştiut vreodată sau poate ştiu şi mi-e doar frică, aşa ca de obicei.

  Întreabă-mă cine sunt. Îmi ştiu numele şi atât. În rest e doar veşnicul şir de întrebări fără răspuns. Greşesc din nou pentru că în mod contradictoriu răspunsul e, şi presupun că a fost, mereu aici. Răspunsul e mai aproape ca niciodată, doar că mi-e greu să-l ating.

  Ce e de înţeles până la urmă ? Poţi înţelege absurditatea în cele mai fine detalii ale ei ? Nu, nu poţi.

  Mi-e inutil să-mi mai determin aspiraţiile, sunt deja delimitate concret aşa că tot ce fac e să recitesc cu ochii raţiunii mele încâlcite, dorinţe timide şi reticente ca întotdeaua.

  Nu mă voi putea ascunde mereu în spatele unor rânduri tremurate şi incomplete. Sunt perfect conştientă de asta şi totuşi tot ce fac e să alung neîncetat clipa în care mă voi confrunta cu toate temerile mele.

  Nu mai ştiu nimic. Şi numai eu îmi dau seama cât de mult aş vrea să ştiu.

Afluenţa elipselor

"Can you hear my heart beating?
Can you hear that sound?
'Cause I can't help thinking
And I won't stop now."

  Îmi privesc reflecţia, dar îmi e atât de străină cum nu a mai fost vreodată. Cât timp a trecut ? O secundă, o lună, un an ? Timpul mi-e iarăşi duşman pentru că tot ce face e să-mi încătuşeze veşnic amintirile şi să-mi blocheze accesul spre beatitudine. Dar nu-mi mai pasă, pur şi simplu nu-mi mai pasă, căci vreau totul înapoi. Nu-mi pasă că nu am nici un strop de energie, nu-mi pasă că nu ştiu în care direcţie să o apuc, nu-mi pasă că mă bazez pe simple anticipări naive şi că mă comport iar ca un copil, că mă comport ca ceea ce sunt.
  Tot ce simt e o certitudine eronată şi mult prea fantezistă cum că nu ar fi fost şi poate nu e o iluzie. Nu aş crede în coincidenţe, nu aş putea conta pe acorduri atât de restrânse.
  Cred că pur şi simplu mi-e dor, înainte de a începe să îmi fie dor. De ce ? Aş ascunde absolutul, şi aş umple un neant cu acest răspuns şi totuşi n-ar fi nevoie de el...
  Şi totul, totul e mereu legat de o întrebare sau poate mai multe. Acum, sunt sute pe care mi-e frică să le pun şi tind să cred că mereu îmi va fi. Şi aştept, eu mereu aştept si poate am s-o fac întotdeauna. Închid ochii şi zâmbesc contradictoriu. Ştii ce am realizat ? Că îmi hrănesc sufletul cu reprezentări şi vise.
Unde sunt ? Unde eşti tu ? Unde suntem ?

"And then I looked up at the sun
And I could see
Oh, the way that gravity pulls on you and me
And then I looked up at the sky
And saw the sun
And the way that gravity pushes on everyone
On everyone."
    - Coldplay - Gravity

Un alt fel de damnare

 Ca de obicei habar nu am ce vreau să exprim, ca întotdeauna spun multe şi în esenţă...nimic. E un blocaj etern, un obstacol consecvent şi agasant al corespondenţei mele cu lumea. 
 Nu mai ştiu cine sunt, ce sunt şi cum funcţionez. Corecţie, nu am ştiut asta niciodată şi probabil că nici nu o s-o fac prea curând. Şi de ce nu ştiu ? Pentru că sunt o străină, sunt o fiinţă care se află mereu în perfectă antiteză cu restul lumii, cu restul universului ce pare mereu a fi în contradicţie cu gândurile şi concepţiile mele.
 Eu nu aparţin de niciunde. Nu am un loc al meu şi poate nu voi avea niciodată. Sunt un copil care visează tot timpul, un copil rupt complet de realitate fără nici o şansă de revizuire, şi chiar dacă aş avea o astfel de şansă, i-aş da foc, aş împrăştia cenuşa în vânt şi aş fugi strigând din răsputeri că normalitatea nu m-ar putea prinde niciodată.
 Nu am nici cea mai vagă idee pe ce fel de principii funcţionez. Ştiu doar că mintea mea gândeşte în abstracţiuni şi concepţii non-figurative, lucru care nu încetează să mă umple de etichete.
 Singurul lucru de care sunt sigură e faptul că ştiu ce vreau în secunda asta. Şi aici intervine frica şi groaza că totul e o iluzie şi că mintea mea îşi crează singură scenarii stupide a nu ştiu câta oară. Intervine teama că nu eşti cu adevărat acolo. Că la cea la cea mai slabă adiere de vânt, totul o să dispară şi tot ce va rămâne va fi gustul amar şi hăul adânc, nu demult dispărut.
 Pun punct aici pentru că încep să mă pierd în idei şi să amestec inutil conjuncturi diferite. Sunt la fel de confuză.

Deviaţii efemere

E inutil să mai rostesc vreun cuvânt. Nu că aş fi făcut-o vreodată cu adevărat. Şi nu că aş putea să o fac vreodată.  M-am obişnuit să iubesc necondiţionat şi iraţional entităţi şi noţiuni de care îmi e frică...atât de frică.

Mi-e frică de tăcere. Mi-e groază de ea. Dar o iubesc căci îmi păstrează incertitudinea asta vie şi odată cu ea...mă păstrează şi pe mine în viaţă. Tăcerea asta... se plăteşte. Eu o plătesc în fiecare secundă, la fiecare pas pe care îl fac, în fiecare gură de aer pe care o respir doar că acum...o resimt mai puternic decât oricând.

Dacă totul e o iluzie?  Dacă toate aceste conjuncturi, circumstanţe şi contexte sunt doar plăsmuiri fantasmagorice, sau idei eterogene ale raţiunii mele pierdute?

Aşa că mai bine mă opresc. Mă opresc din a mai pune întrebări, din a mai căuta răspunsuri, corespondenţe sau justificări.

Aş vrea să mă pot uita în ochii tăi. Dar am uitat să îţi spun că ăsta e lucrul de care îmi e cel mai frică. Aşa că prefer să privesc viziuni şi reflecţii care în esenţă...sunt doar utopii insuficiente, definiţii dureroase ale imperfecţiunii...

Criptic

Vreau să plouă pentru totdeauna. Să văd veşnic cum plânge cerul, cum sângerează şi să mă înec încet şi dureros în oceanul ăsta de contradicţie ireductibilă.

Incertitudinea e cea care mă sufocă. E ascunsă, e infinitezimală, e insesizabilă, e imperceptibilă dar ştiu că e acolo, şi nu mă înţelege greşit, nu aş vrea pentru nimic în lume să dispară. Şi ce dacă e întuneric ? Şi ce dacă inima îmi tremură de groază şi fascinaţie obscură ? Nu contează. Doar las-o acolo.

Oricât am reflecta...ne-ar fi prea frică să credem într-o teorie a predestinării. Şi dacă simţim ceva... sunt abstracţiuni criptice, prea greu de definit. Întunericul ăsta nu e altceva decât esenţa cenuşei sufletelor noastre, cenuşă care înafară de sânge uscat şi lacrimi împietrite, a contractat un sâmbure de căldură...sau poate mai mult de atât.

Suntem blocaţi în bariera strâmtă dintre noapte şi zi...iar eu...ei bine, eu nu am destulă putere să o sfărâm. Reflexiile noastre plutesc anoste, căutându-se mereu una pe alta şi prefer acest spectacol lacunar în schimbul realităţii exhaustive şi sumbre.

Aerul e prea rece şi sufocant şi simt mirosul fricii. De ce ţi-e frică ?

Paradox

Pentru că îmi e frică. Sau nu îmi e. Sau poate nici nu ştiu cum îmi e. Eterna aberaţie, eterna enumeraţie fatalistă. Eternul paradox...
  Dar acum e linişte. Doar zgomotul ploii care cade asupra mea mai răsună, şi-aş sta aici o până la nemurire dacă aş putea.
 Opreşte timpul căci ştiu că poţi s-o faci. Opreşte-l şi apoi lasă-mă aici, să culeg din ploaie frânturi...frânturi din vocea ta, frânturi dintr-o entitate pe care nu m-ai lăsat să o înţeleg.
 Apoi, lasă-mă să le pun la loc. Lasă-mă să le asamblez ca pe o enigmă, şi-apoi să le spulber în zare chiar dacă n-am să le mai găsesc…
 O sută de întrebări incomplete şi anoste îşi fac loc din nou. Crezi că aş putea găsi răspunsuri ? Nu, n-aş putea. Şi nici nu aş face-o. Nu aş căuta răspunsuri, când aş putea doar să închid ochii şi să uit că există.
 Ce e timpul ? Nu mai e acea veche tortura dureroasă, infinită şi abstractă ? Cu siguranţă nu mai e… 
  În ochii tăi, nu văd decât o flacără. O flacără aproape stinsă, o flacără în care simţurile mele s-au contopit ca într-o existenţă înfiorător de determinată.
Confuzie...totul e confuzie şi nelinişte. O confuzie prea dulce ca să o pot opri vreodată...

Eronat

"Randuri rupte puse-n foaie
Dungi de gheata peste tot."

   Am atins infinitul în căderea mea. Şi groaza s-a aşternut mai densă ca orice, căci ştiu că dincolo de zidul acela e pieirea.
 O frântură dintr-un vers traversează văzduhul sumbru: " Îmi pare rău...rău...rău..îmi...îmi pare rău să-ţi spun că... să-ţi spun că nu sunt...nu sunt...". Iar ce a mai rămas din inima mea se cutremură şi se strânge ca într-o menghină de piatră tot mai tare, într-o apăsare dureroasă.

Toate lacrimile mi-au îngheţat lent şi inutil în aerul rece, înfierbântat de gânduri şi motive. Îmi simt sângele pulsând dureros ca un dulce infern în venele mele şi alerg cât mai departe de tot de toate fără să reuşesc să pierd nimic. Întunericul... întunericul dulce care m-a făcut să-l urăsc adorându-l e tot acolo.
 Liniştea.. ea nu există. Căci mintea mea o distruge continuu, constant, consecvent. Mă simt aidoma unui prizonier. Un prizonier răvăşit, impasibil, incomplet şi invizibil. Căci tu nu vezi nimic, nici măcar atât şi n-o să vezi vreodată. Şi ce ? Îmi e de ajuns, tu mi-eşti de-ajuns.
 Picături reci şi infinitezimale îmi ard mâna îngheţată iar un zâmbet eronat îmi amorţeşte orice mişcare...

"Vreau să ştiu, ce te apasă
Spune-mi tot, ori nu-ţi mai pasă
Ce-a mai rămas, mă-ntreb în scuze
Ce gând iţi tremură pe buze...".   
               Alternosfera - Închisoarea albă