Aş putea sintetiza tot ce se întâmplă, fiecare stare, fiecare situaţie, sentiment, trăire, într-un singur cuvânt: aşteptare. Cred că în adâncul meu aştept mereu şi nici nu mai ştiu ce anume. Aştept salvarea, aştept să mă trezesc oare? Mai sunt oare atât de naivă încât să cred că totul va mai reveni vreodată la normal, mai sunt oare atât de credulă? Sau poate aştept să nu-mi mai fie dor, aştept să uit şi eventual să iert sau să o iau de la capăt cumva? Nu mai ştiu şi nu am nici cel mai mic interes să aflu, cotrobăiala după adevăr şi cunoaştere s-a stins fără să îmi dau seama, de ceva timp. Dar, da, aştept să nu-mi mai fie dor şi partea cea mai neplăcută e faptul că ştiu bine că va dura, că va fi greu să opresc un astfel de sentiment. Au trecut zile, săptămâni, luni şi vor trece poate ani în care mă voi împiedica de tot, căci nu e ceva de care să poţi să fugi, pe lângă dor e frustrare şi e durere şi e mai presus de toate dezamăgire.
Încerc să mă gândesc că mai e un an până când o să pot să o iau de la capăt, să încep o viaţă nouă, să încep să trăiesc nu doar să supravieţuiesc dar ar fi jalnic ca tocmai eu să am astfel de aşteptări când nimic nu e vreodată sigur, nimic nu mă conduce înspre însufleţirea unui astfel de vis.
Nu pot să înţeleg, sutele de "de ce-uri" o să mi se învălmăşească în minte prea multă vreme de acum încolo şi oricât de puternică aş fi, asta nu e ceva ce pot opri. Am devenit rece şi dură, aşa cum mi-am dorit, am reuşit să îi îndepărtez pe cei ce mi-au trădat încrederea şi s-au jucat cu mine de parcă aş fi fost o păpuşă, o marionetă naivă şi prostuţă şi ceea ce mă incomodează din ce în ce mai tare e regretul, regretul că am fost slabă şi vulnerabilă, situaţie ce ţine de domeniul trecutului.
Aştept. Aştept să-mi descopăr un scop, să găsesc o cale spre acel ceva pentru care mă aflu încă în viaţă. Aştept nişte răspunsuri, explicaţii, justificări ce mai mult ca sigur nu o să apară. Nu fac promisiuni, căci nu risc să le încalc şi nu îmi cer scuze căci acestea nu au nici o importanţă. Mă pedepsesc singură, şi astfel totul e corect şi lumea e fericită, nişte scuze nu vor repara niciodată răul făcut.
Aştept, mai presus de orice, momentul perfect în care să duc totul până la capăt, să duc la bun sfârşit gândul ce mă obsedează de când aveam opt ani.
Eu... doar aştept.
E atât de linişte, atât de calm totul. Şi aş vrea să dorm dar n-am putut face asta fără să-mi vărs a nu ştiu câta oară gândurile aici. Aşa, parcă scap puţin de ele, parcă le îndepărtez şi nu le mai aud atât de bine, atât de asurzitor. E linişte, dar o luptă tot mai există, e un război mut ce a rămas fără resurse din ambele părţi. M-a secat de orice putere, în aşa fel încât picioarele nu mă mai ţin şi abia îmi pot ţine capul ridicat. Pe de o parte vreau să uit totul, fiecare detaliu care îmi cauzează durerea asta ce zvâcneşte sălbatic în pieptul meu şi pe de altă parte mi-aş vinde sufletul ca să mă întorc într-una din zilele acelea.
E doar o altă zi, în care fără să vreau lansez întrebări la care nimeni nu o să răspundă şi observ că am atins un punct în care deşi nu înţeleg nimic şi pe nimeni, totul e doar obişnuinţă şi probabil sunt obligată să gravitez în jurul acestor situaţii.
Întunericul nu e o prelungire a răului. Întunericul din mine e doar reacţia de respingere asupra răului care se scaldă în lumină, într-o lumină murdară şi falsă. Întunericul e uneori pace, e linişte, în întuneric sunt acasă.
Realizez că am avut câteva dorinţe. Nu multe, căci niciodată nu mi-am permis să aspir spre prea mult. Şi oricât mi-am dorit şi am luptat, visele uneori n-au cum să devină realitate, datorită circumstanţelor prea puţin favorabile presupun. Aşa că acum nu îmi mai doresc nimic, nu mai sper la nimic. Nu mai vreau să simt absolut nimic, să fiu ca o stană de piatră, rece şi inexpresivă. Sentimentele nu îmi sunt de folos căci orice clipă de bucurie, o plătesc dublu, în durere şi lacrimi. O să încetez să mai simt multe lucruri căci ştiu că pot să o fac, şi ştiu că dacă le păstrez în suflet nu are nici un rost. Trebuie să-mi pun din nou interdicţii.
Doare. Ura doare. Te sfărâmă încet şi atunci când eşti conştient de tot, e cu mult mai rău. Nimic nu are atâta putere de distrugere ca ura pentru propria persoană. E ca şi cum te lupţi cu tine, ca şi cum te-ai lupta cu un duşman. Şi de cele mai multe ori inamicul e mai puternic, mult mai puternic şi prin asta mă refer la reflexia distorsionată pe care trebuie să o priveşti mereu, fie că vrei sau nu. Noţiunea de voinţă sau de putere, se evaporă oarecum. Căci nu poţi să vrei sau să decizi şi acesta e lucrul pe care nu vrea lumea să îl înţeleagă.
